duminică, 14 aprilie 2013

Marele Gatsby, Scott Fitzgerald

Trebuie sa-i multumesc prietenei mele, Camelia, pentru ca mi-a trezit interesul pentru aceasta carte, peste care din nu stiu ce motive am tot trecut mereu, asa cum ocolesti de multe ori unele titluri mari.
Poate ca am vazut filmul cand eram mai mica, insa sunt sigura ca filmul nu are cum sa redea stralucirea ce reiese din scriitura lui Fitzgerald, pentru ca asta e adjectivul care se alatura acum atat de  firesc acestui nume.
Am inceput sa citesc usor indoita, fara mari asteptari, asa cum de multe ori am invatat sa ma setez in fata titlurilor grandioase. Tocmai terminasem ''Supuse sau rebele, doau versiuni ale feminitatii'', cartea Aurorei Liiceanu despre biografia Zeldei Fitzgerald si lui Hadley Hemingway (multumesc din nou Cameliei pentru sugestie) si recunosc ca eram deja introdusa in atmosfera aia specific americana, cu dramele si tristetile lor cu iz de jazz si de usoara decadenta, asa ca intrand in Marele Gatsby m-am trezit cu o senzatie de familiaritate in fata, ca si cum eram pe terenul meu. Inteleg insa mai bine acum ca Fitzgerald m-a ajutat sa verbalizez ca gasesc in literatura americana un farmec captivant, aparte.
Stilul lui Fitzgerald este, dupa cum spuneam, stralucitor. Descrierile lui, fara a fi incarcate de epitete sau de fraze inzorzonate si lungi al caror inceput il uiti, au darul de a te smulge locului si de a te purta acolo unde puterea mintii lui o dicteaza. De exemplu sa te faca sa auzi fosnitul frunzelor infiorate de o pala de vant, clipocitul apei sau pur si simplu sa ai sentimentul aievea ca o bucurie iti creste inauntru odata cu caderea picaturilor de ploaie dupa o arsita grea.
Si tot el dicteaza cand sa te infiori, cand sa te cutremuri, cand sa te cuprinda nerabdarea sau spaima.
Proza lui are o forta grandioasa care vrajeste, facandu-te sa ii savurezi pagina dupa pagina, ca intr-o vrie.
Dar ce m-a fascinat poate cel mai mult e felul in care isi construieste personajele, intocmai ca un mare artist - l-as compara poate cu un pictor care s-a jucat cu accentele de culoare pe panza: pe unele le creioneaza, dandu-le contur fara insistente, pe cand de altele se ocupa pe indelete, le construieste cu grandoare, in mici deatlii si nuante adunate din diverse si neasteptate unghiuri.
Personajul care nareaza, Nick este in prima categorie. El constituie doar un pretext, un fundal pentru punerea in valoare a lui Gatsby,  pe care Fitzgerald il alcatuieste treptat, precis, cu o mana indemanatica, ce te face aproape sa crezi ca daca intorci privirea il vei vedea si simti aievea.
Surprinzator este ca si toate celelalte personaje sunt perfect autentice: indiferent de intensitatea cu care autorul se ocupa de creionarea lor, reuseste sa transmita exact cat si ce trebuie ca sa le contureze cu precizie si sa le dea un rol clar stabilit pe firul epic. Subintelesurile devin intelesuri, randurile se unesc firesc cu tot ce este printre randuri, semnificatii violente ies la iveala din niste situatii sau replici de o simplitate frapanta, aranjand si rearanjand personajele in actiune ca piesele pe tabla de sah.
Tot din gama bucuriilor surprinzatoare a fost si constatarea ca, in ciuda controverselor pe care le lasa sa pluteasca voit asupra lui Gatsby, Fitzgerald de fapt produce cu maiestrie un o subtila intorsatura, innobilindu-l cu forta iubirii si a scarificiului pentru femeia iubita, care de altfel il va duce la pierzanie. Astfel, prin aceste contraste, Gatsby capata o starlucire finala netagaduita.
In contrast cu el, personajul feminin, Daisy, este fata de bani gata, superficiala, inconstanta si de neinteles, dotata cu usurinta aia ca firii cu care se aleg categorisite mereu femeile in romanele americane.
Daca Gatsby are o evolutie, Daisy se alege cu o involutie sau cu o ''constanta inconstanta'', confirmand ca nu se ridica la nivelul uman atins de Gatsby, in ciuda trecutului dubios si al controverselor ce pluteau in jurul sau.
In sfarsit, sensurile si personajele se integreaza in poveste, vietile lor se amesteca, se suprapun, se misca si se reasaza intr-un tablou teribil de viu, cu un parfum de viata clocotitoare, dar incheiat cu o imagine rascolitor de trista: imposibilitatea de a strange cativa oameni la inmormantarea cuiva care, doar cu putin timp in urma, dadea petreceri somptuase si luxoase unde se strangeau sute de semeni.
Si asa, dintr-o data, te trezesti in fata ultimei pagini cu un nod in gat si cu sentimentul ca ai fost intr-o vraja.
Si apoi ramane sa te dezmeticesti usor din ea, dar in jur tot mai pluteste o apasare teribila, acea tristete inconfundabila cu iz de vis american.




duminică, 27 mai 2012

spuma zilelor, boris vian

categoric, am ajuns ca atunci cand citesc literatura sa prefer fantasticul si intertextualitatea versus abordarea clasica in care se spun povesti pur si simplu. dupa cum dezbateam cu scorillo candva, stim deja ca toate povestile s-au scris, de acum diferentierea lor constand doar felul in care sunt spuse.
spune-mi acelasi lucru, intotdeauna altfel - pare sa fie mesajul artistic pe care l-am regasit si in aceasta carte.

inainte de ''spuma'' citisem ''voi scuipa pe mormintele voastre'', care mi-a inspirat ceva intre genul salingerian si ''portocala mecanica'', dar citind ''spuma'' aproape ca nu mi-a venit sa cred ca e vorba de acelasi autor.
in ''spuma zilelor'' autorul are un limbaj si o logica aparte a lucrurilor si intamplarilor, care m-a umplut de incantare inca de la primele pagini.
e drept ca pentru un impact maxim, acestea trebuie sa fie dublate si de o putere imaginativa a cititorului.

''de o parte a soselei batea vantul, de celalata nu. mergeai pe care parte aveai chef. doar un copac din doi avea umbra, iar broaste se gaseau doar intr-unul dintre santuri.''
este doar un paragraf care mi-a ramas intiparit in minte din minunata spuma a zilelor.... nu am avut cum sa raman indiferenta la aceasta fraza, dar mai bine zis nu am ramas indiferenta la aceasta imagine. si nu din perspectiva semnificatiei, ci a esteticului. judecand dupa impulsul de bucurie si surpriza, era ca si cum citeam nichita cu al lui ''cate doi, cate patru''.

nu am foarte multe de adaugat, cred ca tablourile ca cel de mai sus vorbesc de la sine.
ramane doar sa fii genul care gusta aceasta literatura, pentru ca sunt convinsa ca poate fie sa te incante, fie sa nu-ti placa deloc.
pe langa ''imagistica'', romanul musteste insa de semnificatii, relativitatea fericirii si deteriorarea treptata a iubirii si a starii de ''bine'' fiind motorul principal al acestei scrieri, o scriere ce nu e de povestit, ci de trait si bucurat.

vineri, 13 ianuarie 2012

obligati la fericire

printre altele, asta mi-a inspirat piesa de teatru ''Purificare'', vazuta acum cateva zile la TNB. am stiut ca imi place doar dupa cateva replici:
''de-a lungul timpului, studiile filozofice au aratat ca problema generala cu care se confrunta oamenii este ca ei cauta in permanenta ceva ce nu gasesc''.
''ieri e istorie, azi e cadou, maine e mister''.
''societatea ne obliga sa fim fericiti''.

aceasta ultima afirmatie, in acelasi timp grava si ironica, m-a speriat.
azi se vorbeste mult despre fericire, oriunde, oricand, dar mai ales usor, de parca a devenit determinabila si chiar marketabila, pe cand tocmai asta nu e.
poate in realitate nici nu e deloc, poate e doar o notiune abstracta.

dar oare exista inaptitudine la fericire? iar daca ratarea la fericire inseamna handicap, oare cati handicapati de acest gen exista? n-ar trebui sa se adapteze lumea cu toalete speciale pentru ei? ar forma ei membrii unor cercuri exclusiviste, s-ar crea chiar si locuri de parcare la mall-uri pentru ei?

cand eram mica, cu o ingenua si incocenta viziune imi imaginam ca dreptul la fericire se castiga intrinsec, odata cu viata. si am asteptat mereu sa intru in aceste drepturi, sa se intample ceva, ceva care sa o aduca si sa o instaleze in viata mea. si asteptatarea nu a fost in zadar, insa nici vorba de vreo instalare:)

fericirea: o magie ce coboara peste cei norocosi, isi savarseste asupra lor o vraja in pretul a cateva clipe si apoi dispare.

si totusi e frumos sa traiesti intre intrebari, chiar si in absenta intelegerii, intrebarile pe mine ma fac intr-un fel ''fericita''. poate nu e tocmai o fericire, poate e doar o bucurie marunta, insa cu siguranta a nu-ti ridica niciuna este tristetea intruchipata.
cu alte cuvinte, duceti-va la teatru!

duminică, 18 decembrie 2011

singuratatea numerelor prime, paolo giordano

''de acum invatase. alegerile se fac in cateva secunde si se platesc in restul timpului ramas.'' la fel ca lipsa alegerilor - as adauga - care in fond e si ea tot o alegere.
ma dor ochii, sunt amortita si am senzatia aia ca m-am rupt de lume, caci am petrecut cateva ore bune aproape nemiscata pe canapea, cu ''singuratatea numerelor prime'' in brate si nu m-am putut desprinde de ea decat odata cu parcurgerea ultimei pagini.

probabil deja am spus totul: mi-a placut. mai mult decat atat, m-am dizolvat odata cu fiecare pagina si am intrat pe nesimtite in poveste, unde am stat ferecata si furata lumii din jurul meu, careia acum ma redau cu greu, ca dupa o reincarnare.
de ce? pentru ca am trait aievea, uneori cu o intensitate dureroasa dramele eroilor principali, alice si mattia, de parca as fi fost cand unul cand celalalt. le-am inteles atat de bine suferinta, angoasa, trauma, singuratatea, dar mai ales neputinta.

o sa merg chiar mai departe cu rationamentul care, pe langa simtire, m-a facut sa-mi placa asa de mult cartea asta: unele lucruri chiar nu se rezolva niciodata, nu se pot vindeca, indiferent de tratamentul aplicat, fie ca e el timp, dragoste, fuga, negare, terapie sau mai stiu eu ce. tot ce poti sa faci e sa inveti sa traiesti cu ele ca si cu o familie.
acesta este, cum imi place sa-i spun, un ''bold statement''al autorului.

cei doi eroi poarta cu ei poveri ale unor intamplari trecute, traumatizante, care ii fac incapabili sa duca o viata normala. in ciuda asemanarii povestilor si a faptului ca ai senzatia ca se creeaza cadrul unei povesti de dragoste intre cei doi care, asa cum ne place noua oamenilor sa credem, o sa ii vindece de suferinta... nu se intampla asa. imi permit sa spun ca autorul a inteles, cu o fina si amara ironie, ca nu intotdeauna binele si dragostea sunt suficient de puternice ca sa invinga. la fel de bine cum a inteles ca fortele alea ale universului chiar nu conlucreaza intotdeauna spre indeplinirea viselor cele mai frumoase.
el e mai inteligent de atat, stie si ne arata si noua, cititorilor, o realitate cruda, dezgloita de orice lirism sau romantism, dar ne-o arata cu un curaj dezarmant, asa cum e: neputinta exista, condtionarea obiectiva, ''datul'', ireparabilul, ne depaseste uneori forta de a alege ''binele''.

eroul masculin, cu precadere, e creat cu o autenticitate si o precizie care mi-a amintit de personaje ale lui nabokov, fara sa stiu exact de ce. el, mattia, experimenteaza mai dur, mai amplu, experienta singuratatii si dovedeste o neputinta perfecta - daca pot sa spun asa - de a trece peste sentimentul de vinovatie pentru disparitia (sau moartea) surorii sale, neputinta care il controleaza in toate angrenajele fiintei si pe care, in mod curios pentru literatura de gen, nu se vrea si nu se lasa tratata in nicun fel. cu incapatanare, as putea spune, eroul pare sa vrea sa isi poarte pana la sfarsit destinul.

interesant este ca demonstratia autorului se desfasoara din doua sensuri, total opuse, pentru a ajunge la aceeasi concluzie: spre deosebire de mattia, alice incearca sa duca o viata normala, joaca, se preface, incearca sa intre in rol, iar in cele din urma clacheaza, tragandu-i in drama sa si pe cei din jur, in special pe sotul ei care o paraseste cutremurat de lipsa ei de deschidere, de felul in care si-a ferecat secretele si de raceala ei disimulata intr-o asa zisa dragoste de sotie.
nici mattia, nici alice nu pot sa treaca ''peste'', ambii insa in feluri diferite.

q.e.d. pare sa spuna autorul, de altfel aceasta ''alta matematica'' se insinueaza in preocuparile concrete ale eroului masculin, care ajunge sa studieze cu ardoare matematica ale carei teorme ii chinuie mintea toata viata.
nu stiu daca e o carte de dragoste, focusul este pe altceva, dar daca e sa fie sa o privim asa, cu singuranta nu e una cu final fericit. o simti insa reala si vie, ca pe o poveste ce te anima intocmai ca atunci cand erai mic si ascultai cu ochii mariti de nerabdare basmele copilariei in care intotdeauna invingea binele.

duminică, 13 noiembrie 2011

cimitirul de piane, jose luis peixoto

peixoto mi-a placut dintr-un motiv lesne de inteles: redescoperirea simplitatii este mereu minunata. modul lui simplu si direct in care prezinta faptele m-a cucerit si cred ca acesta este poate felul in care eu, intr-o buna zi, as vrea sa scriu.
acuratetea scriiturii, lipsa de ornamente sofisticate si de incarcatura stilistica nu implica insa lipsa fortei evocatoare, dimpotriva: totul e atat de simplu, incat devine complicat (vorba poetului).
exact ca viata, caci despre viata este vorba.

povestea intruchipeaza in intamplarile ei simple viata unei familii portugheze care detine un atelier de tamplarie, langa care se intinde misterios ''cimitirul de piane'', metafora a intalnirilor amoroase, a ''interzisului'' mereu fascinant. dar ea are mai ales un ametitor caracter de recurenta. vietile erorilor sunt asemanatoare, deciziile si greselile acestora se repeta parca dupa un tipar anume, la un moment dat citesti si nu mai stii daca asta era inainte sau dupa, daca ce i se intampla eroului era ceea ce se intampla tatalui, filui sau nepotului.

ramurile familiei nu incurca insa memoria, nu suntem chiar in ''un veac de singuratate'', recunosc insa ca am avut la un moment dat dubii ca mai inteleg ce si cui se intampla toate astea. cu toata simplitatea, am simtit pe alocuri ca trebuie sa intorc cateva pagini in urma.
''totul se repeta'', pare sa fie mesajul cartii. cu totii suntem fiinte imperfecte, supuse greselilor, ispitelor, pacatului si, pana la urma, iertarea si acceptarea reprezinta mantuirea noastra.

ca o coincidenta poate, m-am regasit foarte bine si in repetarea unor fragmente de imagini sau franturi de fraze aparent neinsemnate ca metoda de a crea o intensa perceptie asupra faptelor. modul asta de exprimare ma emotioneaza foarte tare, deoarece confera o pseudo-desprindere de planul real intru accentuarea si mai profunda a semnificatiilor.
asa a ales peixoto sa se joace creand emotii si a reusit, din punctul meu de vedere.
cimitirul de piane este o carte emotionanta si profunda, pe care o recomand cu caldura.

miercuri, 19 octombrie 2011

viata pe un peron, octavian paler

nu aveam neaparata nevoie de o carte atat de trista si care sa ma oblige la o sondare asa de severa. se pare insa ca genul se tine dupa mine, daca ma gandesc cat de firesc mi-a cazut cartea asta in mana. poate ca nu ma atrage genul dar il atrag eu pe el, iata.

nu sunt multe de zis, asa ca ma marginesc sa spun ca m-am simtit ca invadata de un urlet de disperare, un urlet ce creste progresiv. un urlet articulat astfel: uneori, pe langa viata, moartea poate sa para o gluma.
nu stiu daca altcineva, citind-o, ar percepe-o altfel decat mine, adica mai putin amar. eu zic ca ar zdruncina si cel mai puternic echilibru.

paradoxal de lin curge insa scrierea despre asemenea teme, asta e cu adevarat frapant la paler. frica, absurd, ipocrizie, manipulare, singuratate, pustiu, condamnare a fiintei umane la imperfectiune si... cata armonie ca de poezie, ce forta a elocintei le asezoneaza! ce gravitate perfecta a discursului in stilul acela de retorico-acuzator-necrutator gen rechizitoriu uman, ce mi-a amintit de caderea lui camus.

trebuie insa sa admit ca cel mai mult mi-a placut forta alegoriei, parca as fi rasfoit un album de arta suprarealista cu tema ''suflul rece al fricii in ceafa''. metaforele mi-au spulberat linistea si mi-au inghetat sangele in vene: cobrele, imblanzitorii, gara aceea suspendata intr-un timp si spatiu nedefinite, ploaia, mlastina... elefantul care calca pe omizi strivindu-le, murind in final inghitit de o masa gelatinoasa de victime.

ma intreb daca se poate sa ramai indiferent la o asemenea carte, eu nu am reusit nici pe departe. cand am terminat-o, era dimineata, eram in drum spre serviciu si mergeam pe aceeasi alee, pe langa aceeasi copaci, deasupra statea agatat acelasi cer. m-am oprit, pasii imi erau instabili si am simtit un imbold teribil sa ma arunc pe o portiune de iarba si sa.... nu, nu am plans, a fost ceva mai rau de atat.

duminică, 4 septembrie 2011

casa cu pereti portocalii

lumina ca mierea cadea peste mine filtrata prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov. era o liniste stranie.
un mar se agita disperat pe o creanga ce flutura vis a vis de balconul lui.
plecase in bucatarie sa pregateasca micul dejun. eu stateam in pat, cu picioarele si mainile moi ca niste carpe si reci ca gheata. ochii imi erau ca de plumb, tavanul portocaliu plin de imperfectiuni venea spre mine strangandu-mi pieptul cu gheare ascutite.

nu era imaginatie, era real si il priveam unduindu-se neglijent si nepasator in pat langa mine pe el, pe firul negru de par.
de la bucatarie incepu sa se simta miros de cafea si sa se auda pe rand zgomote surde de televizor mutat de pe un canal pe altul, apa siroind pe vase spalate, tacamuri loviandu-se zglobiu intre ele. apoi l-am auzit cum fredona o melodie in surdina in timp ce indesa rufe murdare in masina de spalat.

brusc ma cuprinse un coplesitor sentiment de deja vu amestecat cu panica.
din cauza emotiei intense, de-abia mai respiram: mai vazusem un alt fir de par altadata. era de mult, era acelasi pat, eram mai tanara, portocaliul peretilor era poate ceva mai intens, dar ma sufoca la fel.
aproape ca as zice ca si el fredona aceeasi melodie, desi s-ar putea sa ma insel, ca muzica se tot schimba. nu si ce simt eu in casa cu peretii portocalii.

intre invartirea omletei si turnarea cafelei in cesti, l-am auzit strigand spre mine:
dormi?
eram mai treaza ca oricand.
nu, am spus in timp ce ma straduiam sa imi simt maini, picioare sau forta in orice sens al ei: sa zambesc, sa parasesc casa cu tavanul portocaliu, cu zgomotele ei, cu lumina ei filtrata prin perdeaua galbena, cu marul ei atarnand vis a vis.
el a simtit in acel nu ceva straniu, caci a venit intr-o clipa langa mine. de-abia reusisesem sa-mi sterg lacrimile, dar poate imi straluceau ochii, caci ma intreba:
ce e cu tine?
nu e nimic, am spus. sunt obosita si mahmura.
OK, a spus zambind...

ochii lui emanau aceeasi fascinatie bolnava pe care o simteam de asa de mult timp ca as indrazni sa il numesc viata.
s-a ridicat. avea un parfum nou pe care nu il stiam si care imi facea rau.
nu aveam ce sa-i spun, nu aveam de ce sa-i spun, de vreme ce stiam totul chiar de la el. dar mai ales, nu aveam niciun drept sa ii spun. in afara de faptul ca acum nu se mai ascundea, treaba statea la fel.

a adus pe o tava micul dejun si cafeaua. am mancat si baut si am ras de tot felul de prostii si nimicuri.
ne-am privit. inima mea se scufunda incet-incet, intr-un abis intunecat.
apoi ne-am luat in brate si ne-am sarutat in patul ravasit, sub lumina portocalie ce se filtra prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov, langa fereastra cu un mar fluturand in pomul de vis a vis.

Pagini