obligati la fericire

printre altele, asta mi-a inspirat piesa de teatru ''Purificare'', vazuta acum cateva zile la TNB. am stiut ca imi place doar dupa cateva replici:
''de-a lungul timpului, studiile filozofice au aratat ca problema generala cu care se confrunta oamenii este ca ei cauta in permanenta ceva ce nu gasesc''.
''ieri e istorie, azi e cadou, maine e mister''.
''societatea ne obliga sa fim fericiti''.

aceasta ultima afirmatie, in acelasi timp grava si ironica, m-a speriat.
azi se vorbeste mult despre fericire, oriunde, oricand, dar mai ales usor, de parca a devenit determinabila si chiar marketabila, pe cand tocmai asta nu e.
poate in realitate nici nu e deloc, poate e doar o notiune abstracta.

dar oare exista inaptitudine la fericire? iar daca ratarea la fericire inseamna handicap, oare cati handicapati de acest gen exista? n-ar trebui sa se adapteze lumea cu toalete speciale pentru ei? ar forma ei membrii unor cercuri exclusiviste, s-ar crea chiar si locuri de parcare la mall-uri pentru ei?

cand eram mica, cu o ingenua si incocenta viziune imi imaginam ca dreptul la fericire se castiga intrinsec, odata cu viata. si am asteptat mereu sa intru in aceste drepturi, sa se intample ceva, ceva care sa o aduca si sa o instaleze in viata mea. si asteptatarea nu a fost in zadar, insa nici vorba de vreo instalare:)

fericirea: o magie ce coboara peste cei norocosi, isi savarseste asupra lor o vraja in pretul a cateva clipe si apoi dispare.

si totusi e frumos sa traiesti intre intrebari, chiar si in absenta intelegerii, intrebarile pe mine ma fac intr-un fel ''fericita''. poate nu e tocmai o fericire, poate e doar o bucurie marunta, insa cu siguranta a nu-ti ridica niciuna este tristetea intruchipata.
cu alte cuvinte, duceti-va la teatru!

singuratatea numerelor prime, paolo giordano

''de acum invatase. alegerile se fac in cateva secunde si se platesc in restul timpului ramas.'' la fel ca lipsa alegerilor - as adauga - care in fond e si ea tot o alegere.
ma dor ochii, sunt amortita si am senzatia aia ca m-am rupt de lume, caci am petrecut cateva ore bune aproape nemiscata pe canapea, cu ''singuratatea numerelor prime'' in brate si nu m-am putut desprinde de ea decat odata cu parcurgerea ultimei pagini.

probabil deja am spus totul: mi-a placut. mai mult decat atat, m-am dizolvat odata cu fiecare pagina si am intrat pe nesimtite in poveste, unde am stat ferecata si furata lumii din jurul meu, careia acum ma redau cu greu, ca dupa o reincarnare.
de ce? pentru ca am trait aievea, uneori cu o intensitate dureroasa dramele eroilor principali, alice si mattia, de parca as fi fost cand unul cand celalalt. le-am inteles atat de bine suferinta, angoasa, trauma, singuratatea, dar mai ales neputinta.

o sa merg chiar mai departe cu rationamentul care, pe langa simtire, m-a facut sa-mi placa asa de mult cartea asta: unele lucruri chiar nu se rezolva niciodata, nu se pot vindeca, indiferent de tratamentul aplicat, fie ca e el timp, dragoste, fuga, negare, terapie sau mai stiu eu ce. tot ce poti sa faci e sa inveti sa traiesti cu ele ca si cu o familie.
acesta este, cum imi place sa-i spun, un ''bold statement''al autorului.

cei doi eroi poarta cu ei poveri ale unor intamplari trecute, traumatizante, care ii fac incapabili sa duca o viata normala. in ciuda asemanarii povestilor si a faptului ca ai senzatia ca se creeaza cadrul unei povesti de dragoste intre cei doi care, asa cum ne place noua oamenilor sa credem, o sa ii vindece de suferinta... nu se intampla asa. imi permit sa spun ca autorul a inteles, cu o fina si amara ironie, ca nu intotdeauna binele si dragostea sunt suficient de puternice ca sa invinga. la fel de bine cum a inteles ca fortele alea ale universului chiar nu conlucreaza intotdeauna spre indeplinirea viselor cele mai frumoase.
el e mai inteligent de atat, stie si ne arata si noua, cititorilor, o realitate cruda, dezgloita de orice lirism sau romantism, dar ne-o arata cu un curaj dezarmant, asa cum e: neputinta exista, condtionarea obiectiva, ''datul'', ireparabilul, ne depaseste uneori forta de a alege ''binele''.

eroul masculin, cu precadere, e creat cu o autenticitate si o precizie care mi-a amintit de personaje ale lui nabokov, fara sa stiu exact de ce. el, mattia, experimenteaza mai dur, mai amplu, experienta singuratatii si dovedeste o neputinta perfecta - daca pot sa spun asa - de a trece peste sentimentul de vinovatie pentru disparitia (sau moartea) surorii sale, neputinta care il controleaza in toate angrenajele fiintei si pe care, in mod curios pentru literatura de gen, nu se vrea si nu se lasa tratata in nicun fel. cu incapatanare, as putea spune, eroul pare sa vrea sa isi poarte pana la sfarsit destinul.

interesant este ca demonstratia autorului se desfasoara din doua sensuri, total opuse, pentru a ajunge la aceeasi concluzie: spre deosebire de mattia, alice incearca sa duca o viata normala, joaca, se preface, incearca sa intre in rol, iar in cele din urma clacheaza, tragandu-i in drama sa si pe cei din jur, in special pe sotul ei care o paraseste cutremurat de lipsa ei de deschidere, de felul in care si-a ferecat secretele si de raceala ei disimulata intr-o asa zisa dragoste de sotie.
nici mattia, nici alice nu pot sa treaca ''peste'', ambii insa in feluri diferite.

q.e.d. pare sa spuna autorul, de altfel aceasta ''alta matematica'' se insinueaza in preocuparile concrete ale eroului masculin, care ajunge sa studieze cu ardoare matematica ale carei teorme ii chinuie mintea toata viata.
nu stiu daca e o carte de dragoste, focusul este pe altceva, dar daca e sa fie sa o privim asa, cu singuranta nu e una cu final fericit. o simti insa reala si vie, ca pe o poveste ce te anima intocmai ca atunci cand erai mic si ascultai cu ochii mariti de nerabdare basmele copilariei in care intotdeauna invingea binele.

cimitirul de piane, jose luis peixoto

peixoto mi-a placut dintr-un motiv lesne de inteles: redescoperirea simplitatii este mereu minunata. modul lui simplu si direct in care prezinta faptele m-a cucerit si cred ca acesta este poate felul in care eu, intr-o buna zi, as vrea sa scriu.
acuratetea scriiturii, lipsa de ornamente sofisticate si de incarcatura stilistica nu implica insa lipsa fortei evocatoare, dimpotriva: totul e atat de simplu, incat devine complicat (vorba poetului).
exact ca viata, caci despre viata este vorba.

povestea intruchipeaza in intamplarile ei simple viata unei familii portugheze care detine un atelier de tamplarie, langa care se intinde misterios ''cimitirul de piane'', metafora a intalnirilor amoroase, a ''interzisului'' mereu fascinant. dar ea are mai ales un ametitor caracter de recurenta. vietile erorilor sunt asemanatoare, deciziile si greselile acestora se repeta parca dupa un tipar anume, la un moment dat citesti si nu mai stii daca asta era inainte sau dupa, daca ce i se intampla eroului era ceea ce se intampla tatalui, filui sau nepotului.

ramurile familiei nu incurca insa memoria, nu suntem chiar in ''un veac de singuratate'', recunosc insa ca am avut la un moment dat dubii ca mai inteleg ce si cui se intampla toate astea. cu toata simplitatea, am simtit pe alocuri ca trebuie sa intorc cateva pagini in urma.
''totul se repeta'', pare sa fie mesajul cartii. cu totii suntem fiinte imperfecte, supuse greselilor, ispitelor, pacatului si, pana la urma, iertarea si acceptarea reprezinta mantuirea noastra.

ca o coincidenta poate, m-am regasit foarte bine si in repetarea unor fragmente de imagini sau franturi de fraze aparent neinsemnate ca metoda de a crea o intensa perceptie asupra faptelor. modul asta de exprimare ma emotioneaza foarte tare, deoarece confera o pseudo-desprindere de planul real intru accentuarea si mai profunda a semnificatiilor.
asa a ales peixoto sa se joace creand emotii si a reusit, din punctul meu de vedere.
cimitirul de piane este o carte emotionanta si profunda, pe care o recomand cu caldura.

viata pe un peron, octavian paler

nu aveam neaparata nevoie de o carte atat de trista si care sa ma oblige la o sondare asa de severa. se pare insa ca genul se tine dupa mine, daca ma gandesc cat de firesc mi-a cazut cartea asta in mana. poate ca nu ma atrage genul dar il atrag eu pe el, iata.

nu sunt multe de zis, asa ca ma marginesc sa spun ca m-am simtit ca invadata de un urlet de disperare, un urlet ce creste progresiv. un urlet articulat astfel: uneori, pe langa viata, moartea poate sa para o gluma.
nu stiu daca altcineva, citind-o, ar percepe-o altfel decat mine, adica mai putin amar. eu zic ca ar zdruncina si cel mai puternic echilibru.

paradoxal de lin curge insa scrierea despre asemenea teme, asta e cu adevarat frapant la paler. frica, absurd, ipocrizie, manipulare, singuratate, pustiu, condamnare a fiintei umane la imperfectiune si... cata armonie ca de poezie, ce forta a elocintei le asezoneaza! ce gravitate perfecta a discursului in stilul acela de retorico-acuzator-necrutator gen rechizitoriu uman, ce mi-a amintit de caderea lui camus.

trebuie insa sa admit ca cel mai mult mi-a placut forta alegoriei, parca as fi rasfoit un album de arta suprarealista cu tema ''suflul rece al fricii in ceafa''. metaforele mi-au spulberat linistea si mi-au inghetat sangele in vene: cobrele, imblanzitorii, gara aceea suspendata intr-un timp si spatiu nedefinite, ploaia, mlastina... elefantul care calca pe omizi strivindu-le, murind in final inghitit de o masa gelatinoasa de victime.

ma intreb daca se poate sa ramai indiferent la o asemenea carte, eu nu am reusit nici pe departe. cand am terminat-o, era dimineata, eram in drum spre serviciu si mergeam pe aceeasi alee, pe langa aceeasi copaci, deasupra statea agatat acelasi cer. m-am oprit, pasii imi erau instabili si am simtit un imbold teribil sa ma arunc pe o portiune de iarba si sa.... nu, nu am plans, a fost ceva mai rau de atat.

casa cu pereti portocalii

lumina ca mierea cadea peste mine filtrata prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov. era o liniste stranie.
un mar se agita disperat pe o creanga ce flutura vis a vis de balconul lui.
plecase in bucatarie sa pregateasca micul dejun. eu stateam in pat, cu picioarele si mainile moi ca niste carpe si reci ca gheata. ochii imi erau ca de plumb, tavanul portocaliu plin de imperfectiuni venea spre mine strangandu-mi pieptul cu gheare ascutite.

nu era imaginatie, era real si il priveam unduindu-se neglijent si nepasator in pat langa mine pe el, pe firul negru de par.
de la bucatarie incepu sa se simta miros de cafea si sa se auda pe rand zgomote surde de televizor mutat de pe un canal pe altul, apa siroind pe vase spalate, tacamuri loviandu-se zglobiu intre ele. apoi l-am auzit cum fredona o melodie in surdina in timp ce indesa rufe murdare in masina de spalat.

brusc ma cuprinse un coplesitor sentiment de deja vu amestecat cu panica.
din cauza emotiei intense, de-abia mai respiram: mai vazusem un alt fir de par altadata. era de mult, era acelasi pat, eram mai tanara, portocaliul peretilor era poate ceva mai intens, dar ma sufoca la fel.
aproape ca as zice ca si el fredona aceeasi melodie, desi s-ar putea sa ma insel, ca muzica se tot schimba. nu si ce simt eu in casa cu peretii portocalii.

intre invartirea omletei si turnarea cafelei in cesti, l-am auzit strigand spre mine:
dormi?
eram mai treaza ca oricand.
nu, am spus in timp ce ma straduiam sa imi simt maini, picioare sau forta in orice sens al ei: sa zambesc, sa parasesc casa cu tavanul portocaliu, cu zgomotele ei, cu lumina ei filtrata prin perdeaua galbena, cu marul ei atarnand vis a vis.
el a simtit in acel nu ceva straniu, caci a venit intr-o clipa langa mine. de-abia reusisesem sa-mi sterg lacrimile, dar poate imi straluceau ochii, caci ma intreba:
ce e cu tine?
nu e nimic, am spus. sunt obosita si mahmura.
OK, a spus zambind...

ochii lui emanau aceeasi fascinatie bolnava pe care o simteam de asa de mult timp ca as indrazni sa il numesc viata.
s-a ridicat. avea un parfum nou pe care nu il stiam si care imi facea rau.
nu aveam ce sa-i spun, nu aveam de ce sa-i spun, de vreme ce stiam totul chiar de la el. dar mai ales, nu aveam niciun drept sa ii spun. in afara de faptul ca acum nu se mai ascundea, treaba statea la fel.

a adus pe o tava micul dejun si cafeaua. am mancat si baut si am ras de tot felul de prostii si nimicuri.
ne-am privit. inima mea se scufunda incet-incet, intr-un abis intunecat.
apoi ne-am luat in brate si ne-am sarutat in patul ravasit, sub lumina portocalie ce se filtra prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov, langa fereastra cu un mar fluturand in pomul de vis a vis.

la vremuri noi, vorbe noi

omenirea chiar a inventat toate cuvintele? ma intrebam recent si din incalceala de ganduri s-a desprins un mic gand: e nevoie de cuvinte noi.
de exemplu:
ce cuvant folosesti cand ceea ce simti nu e iubire, nici alte derivate cunoscute, insa e dincolo, e mai presus de asta?
sau
atunci cand nu il inseli pe cel de alaturi, pentru ca stie si poate chiar accepta?
sau
daca de un barbat spui ca e afemeiat, cum definesti situatia similara la o femeie?
nici a minti nu mai e ce era, caci uneori fara a spune adevarul se poate demonstra ca deformarea de text nu e totusi minciuna.
si exemplele ar putea continua...
nu mai putem verbaliza ca lumea, cuvintele s-au banalizat si nu ne mai ajuta, si-au epuizat potentialul de ''a exprima'' - si parca despre asta era vorba.
intr-o societate cu o asemenea dinamica a nevoilor, vocabularul chiar are nevoie de o actualizare.

suflete cenusii, philippe claudel

pur si simplu nu ma pot desprinde de sentimentul de tristete apasatoare cu care se incheie suflete cenusii. marturisesc ca rar am vazut / citit ceva mai trist si marturisesc ca am plans, dar nici pe de parte nu imi pare rau (asa cum am fost avertizata ca s-ar putea intampla) ca am citit aceasta carte, in sensul accentuarii tristetii. tot ea m-a purtat prin profunzimile nebanuite ale sufletului si mi-a ridicat intrebari sfredelitoare, de chin pentru minte, de alungat somnul.
iar mie imi plac intrebarile.
in mod straniu, am inteles si aprobat comiterea crimei. iata deci - ar spune poate cineva - un alt motiv de a evita aceasta carte, hai ca parca imi vine sa si rad cand inca lacrimile nu mi s-au uscat ca lumea.
motive pro sau contra nu caut, stiu doar ca autorul m-a luat de o manuta si m-a introdus subtil, pe nesimtite, in incurcatul, nebanuitul, nebulosul vartej al mecanismelor motivationale umane, acolo unde perspectiva ramane vesnic una interioara, cu neputinta de a fi exteriorizata in fata celorlalti.
aici intrevine magia lui philppe claudel: el te conduce acolo, in interior, unde cruda dezvaluire ne asteapta: intr-adevar, nu suntem cu nimic mai buni decat altii, nu exista alb sau negru, aceste doua extreme se anuleaza reciproc intr-un imens cenusiu... suntem cu totii poate niste criminali care doar au ratat infaptuirea - e trista concluzie a acestei lecturi.
multe alte idei mi-au atras atentia, m-au facut sa tresar. nu de putine ori pielea mi s-a infiorat in mici broboane vizibile si odata cu ele fiori reci ca niste cutite m-au strabatut din cap pana in picioare. si nu din cauza viloentei transpuse - aici intervine din nou maiestria autorului de a reda oroarea intr-un limbaj aproape emotionant spre suav fara a-i starpi insa din duritate - ci din cauza acelor incursiuni violente in motivational, in interiorul cel mai ascuns al fiintei umane.
nu am simtit deloc viloenta, desi se vorbeste mult despre cruzime, razboi, teroare.
am simtit insa duritatea si seriozitatea acestor lucruri.
m-am simtit coplesita de adevaruri greu de indurat.
inainte deci de a citi ''suflete cenusii'', ca la o revizie tehnica inaintea unui lung parcurs, verifica cu tine insuti cat adevar poti duce!