miercuri, 19 noiembrie 2008

Castelul, Kafka

astept de mult sa vina momentul sa pot scrie despre Kafka si despre impresiile dupa Castelul. nici nu e usor, pentru ca e ca si cum am asimilat cu mintea exact ce-mi trebuie din ea, am stocat totul acolo si acum e greu de dezvaluit, fiind mai degraba la nivel de senzatii, nicidecum la nivel de fir epic.
o carte in care, ca in multe altele, trebuie sa privesti dincolo de situatii si personaje aparent fara inteles, dar care te provoaca sa gandesti. totul pare absurd, situatiile si personajele sunt absurde, ba chiar trezesc rasul uneori, daca stau sa ma gandesc la domnul de la celebrul ''castel'' (castel care de altfel nu apare niciodata, fiind el insusi o metafora) care lua interviuri si inregistra petitii intr-un imens pat ce ocupa o camera intreaga intr-un han. sau la functionarii care imparteau dosare altora (si cu cate detalii precise!) intr-un hol extrem de ingust, al aceluiasi han, cu un mecanism de distributie extrem de strict. sau la secundantii aparent fara vreun rol si imposibil de deosebit intre ei, dar care prind contur si viata doar in cateva pagini, dupa alte zeci in care apar neintrerupt dar absolut insignificativ.
o carte fara final, dar cu revelatia ca asta nici nu conteaza, greu de citit sau am fost eu intr-o perioada mai extenuanta. am citit-o in perioada cu cursul, seara la hotel cand veneam extenuata, in avion, in sala de asteptare.
am ramas cu impresia ca pur si simplu Kafka se joaca cu mintea mea. nu de putine ori am zambit si nu de putine ori m-am simtit iritata si nervoasa, gandindu-ma ca numai un om realmente bolnav a putut scrie asa ceva. la intoarcere, deasupra aradului probabil cand mai aveam cateva pagini, vecinul de avion m-a chiar admonestat usor intr-o engleza stricata ca e surprins ca o domnisoara citeste asa ceva pe drum. stiu, necesita concentrare, i-am raspuns.
peste toate astea am ramas insa cu gustul real, surprinzator de intens ca tot absurdul acela e de fapt ca in viata. ca totul e o metafora si ca sensul nu ti se da pe tava, ci te obliga la efort. dar mai ales m-a fascinat felul in care povesti diferite despre o situatie anume, spuse de personaje diferite m-au convins fiecare in felul ei, ducand mereu la o rasturnare brusca a intregului tablou. cum fiecare avea realitatea ei subiectiva si cum nu mai stiai ce sa crezi. cum tot raportul de forte se schimba in minute si in pagini.
cum un om care trecea drept bun, iubitor si curat ca Frieda, isi schimba brusc aura de inger cu cea de diavol, doar pozitionadu-se altfel relational, printr-o terta persoana, cu un intamplator conflict de interese.
castelul e un joc cu mintea, fascinant, obositor, iritant, provocator.
de recomandat lectura pe un fond de odihna.

Niciun comentariu:

Pagini