miercuri, 18 noiembrie 2009

lost somewhere... sau dragostea vine de la cap

cred ca daca ar exista vreo competitie cu tema ''contributia mintii in fabricarea povestilor de amor'' cu siguranta m-as prezenta increzatoare, imaginatia excesiva si extinderea visului in realitate fiind una din specialitatile mele.

de mica am avut o lume aparte, paralela cu realitatea, in care traiam povesti cu iz de fantastic. permanent eram vrajita de un fir epic invizibil ce continea la inceput printi si printese, castele si neaparat lupte din care binele invingea intotdeauna. apoi am crescut si mi-am pastrat obiceiul, indrumata fiind de modelul relational pe care mi l-au servit ai mei: dragostea si fericirea. nu le pot reprosa parintilor ca nu au deschis cu mine la varste fragede discutii filozofice despre dragoste si fericire si ca m-au lasat sa ma conving singura ca IDEALUL se va multiplica si metamorfoza in mai multe chipuri al caror farmec va sta in puterea mea. sau ca m-au lasat sa aflu ca dupa epuizarea febrei de inceput, cand ochii se deschid lucid, ce ramane din cel ce m-a vrajit poate fi adeseori doar un tip banal, complet lipsit de farmec.

intr-un elan de autoanaliza m-am intrebat daca dragostea poate sa vina ''de la cap''. de cate ori m-am indragostit oare asa? raspunsul a venit onest: pornind de la o compatibilitate elementara si antrenata de scenarii in care viteza de derulare a faptelor e in mintea mea de vreo zece ori mai mare decat in realitate (de parca ma grabesc undeva, poate spre vis), senzatiile se multiplica si se dezvolta de la sine. apoi devin coplesitoare, povestea se hraneste cu puterea mintii, capata o viata intensa si imi provoaca emotii paralizante.
astfel am atribuit altora calitati imaginare, pe care nici nu le-au avut vreodata. pe principiul asta poate iubirea nici nu exista, dar inca prefer sa cred altceva.

mintea mea isi are o contributie activa in crearea povestilor. dorintele ce defileaza salbatic pe taramul LIBER al viselor se proiecteaza pe realitati care imi sunt la indemana, iar eu in tot timpul asta nu incetez sa-mi imaginez crezand mereu cu incapatanare ca ceva senzational o sa vina. ma pot impotrivi oricarui lucru, mai putin imaginatiei. mintea asta imi face uneori viata amara, visele mele depasesc orice limita si imi intind capcane la tot pasul, caci dorintele sunt definitiv reglate la inaltimea lor. sunt condamnata sa-mi suport produsele imaginatiei o viata.

inainte de a convietui cu altii trebuie sa invat sa convietuiesc cu o minte complicata, nelinistita, analitica, captivata de povestile frumoase si incalcite, fascinata de cele imposibile. cred ca problema mea principala este incapatanarea si incapacitatea de a accepta ca am pur si simplu o existenta banala.

Niciun comentariu:

Pagini