joi, 27 mai 2010

muntele meu



aveam 5 ani cand, intr-o buna zi i-am anuntat pe ai mei ca eu plec spre munte.
cum care munte? asta de langa casa noastra.
vazandu-l asa aproape cu crestele si piscurile lui impovarate de zapada, cu carari incrustate pe versantii sai abrupti, atat de vizibil, atat de tangibil, imi imaginam ca ajung imediat la poalele lui pe jos.
ai mei au incercat sa ma opreasca, explicandu-mi ca desi pare aproape, e departe. nu am inteles ce au vrut sa spuna cu acest ''pare'', eu stiam doar ca ''e''.
asa ca le-am declarat ca plec, bolborosind ca vad ei cand o sa le fac cu mana din varful muntelui.
OK, au spus zambind. de ce or fi zambit, nu stiu.

bineinteles ca nu ma lasasera sa parcurg nici 500 m ca au si venit dupa mine. eu, suparata, nu intelegeam ce se intampla caci inaintand, imaginea muntelui meu parca se indeparta. sau cel putin nu se apropia sub niciun chip.
cred ca am si plans un pic, cu imaginea de fata morgana a muntelui meu atat de aproape dar de neatins.
am inceput sa inteleg un pic sensul cuvantului ''pare''.
oricat de aproape ar parea lucrurile, pot deveni de neatins intr-o clipa.

ceva mai tarziu am aflat ca muntele meu exista cu adevarat, se afla pe harta, ba chiar are si nume, se cheama Capatanii si se inconjoara de alti doi mai mici, Buila si Cozia. ca pot face pana la el in jur de o jumatate de ora cu masina.
si mi-am mai dat seama de un lucru: desi a fost mereu acolo in toti anii astia, l-am vazut in feluri diferite de parca tot timpul si-ar arata o alta noua fata. un munte cameleonic oare? sau diferenta a stat tot timpul in ochii mei?
si totusi iubesc muntele asta, ca pe un punct fix al vietii mele. aici langa el am invatat sa privesc norii...

Niciun comentariu:

Pagini