vineri, 12 noiembrie 2010

plansul lui nietzsche

cartea asta mi-a reiterat o veche dilema: cum e sa scrii usor despre lucruri grele?
cum e sa faci filozofie in termeni uzuali?
ei bine, Irvin Yalom poate.
imi plac asa mult cartile pe care, parcurgandu-le sa le las jos la un moment dat si sa exclam pentru mine insami: se poate!
iata ca am citit cartea asta in sensul ca am deschis-o la prima pagina si nu m-am mai oprit...pornisem de la asteptari de efort intelectual si am continuat cu neasteptate delicii in care ideile aveau sa ma ia de-a valma spre a ma conduce in final in firescul lucrurilor natural si inselator, decisiv si vremelnic, zguduind si totusi reasezand ordonat trairile, gandurile, facandu-ma sa ma intreb nemilos, iremediabil, vulnerabil, critic, neiertator...unde ma situez in universul asta? unde se termina, unde incepe, ce reprezint, cu ce ma identific eu in marea lui trecere?
nu stiu si nu vreau sa fac o analiza a cartii, nu ma pricep sa vorbesc despre subiecte sau personaje, stiu doar ca in general ca ceea ce ramane dintr-o carte e:
- discutiile pe care le genereaza in grupul meu de prieteni, discutii pe care la randul lor le consider niste delicii...
- problemele pe care mi le ridica spre a nu-mi da pace curand, la care ma gandesc voluntar dar mai ales involuntar, in timp ce sunt la servici, in timp ce gatesc, lucrez la o prezentare, ma uit pe fereasta sau stau pe toaleta
- intrebarile care apar involuntar in minte noaptea, inainte de somn, felul in care ele traiesc singure acolo, nesprijinite de nimeni decat de forta ideilor care imi chinuie somnul cu ritmul lor sfredelitor
si cum sa nu ramana, pentru minte, pentru constiinta, pentru discutiile cu prietenii, pentru noptile albe presarate de nesomn intrebari de genul:
dualist inseamna oare ''nesincer''?
dar, mai ales...
cat adevar pot duce?

Niciun comentariu:

Pagini