duminică, 4 septembrie 2011

casa cu pereti portocalii

lumina ca mierea cadea peste mine filtrata prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov. era o liniste stranie.
un mar se agita disperat pe o creanga ce flutura vis a vis de balconul lui.
plecase in bucatarie sa pregateasca micul dejun. eu stateam in pat, cu picioarele si mainile moi ca niste carpe si reci ca gheata. ochii imi erau ca de plumb, tavanul portocaliu plin de imperfectiuni venea spre mine strangandu-mi pieptul cu gheare ascutite.

nu era imaginatie, era real si il priveam unduindu-se neglijent si nepasator in pat langa mine pe el, pe firul negru de par.
de la bucatarie incepu sa se simta miros de cafea si sa se auda pe rand zgomote surde de televizor mutat de pe un canal pe altul, apa siroind pe vase spalate, tacamuri loviandu-se zglobiu intre ele. apoi l-am auzit cum fredona o melodie in surdina in timp ce indesa rufe murdare in masina de spalat.

brusc ma cuprinse un coplesitor sentiment de deja vu amestecat cu panica.
din cauza emotiei intense, de-abia mai respiram: mai vazusem un alt fir de par altadata. era de mult, era acelasi pat, eram mai tanara, portocaliul peretilor era poate ceva mai intens, dar ma sufoca la fel.
aproape ca as zice ca si el fredona aceeasi melodie, desi s-ar putea sa ma insel, ca muzica se tot schimba. nu si ce simt eu in casa cu peretii portocalii.

intre invartirea omletei si turnarea cafelei in cesti, l-am auzit strigand spre mine:
dormi?
eram mai treaza ca oricand.
nu, am spus in timp ce ma straduiam sa imi simt maini, picioare sau forta in orice sens al ei: sa zambesc, sa parasesc casa cu tavanul portocaliu, cu zgomotele ei, cu lumina ei filtrata prin perdeaua galbena, cu marul ei atarnand vis a vis.
el a simtit in acel nu ceva straniu, caci a venit intr-o clipa langa mine. de-abia reusisesem sa-mi sterg lacrimile, dar poate imi straluceau ochii, caci ma intreba:
ce e cu tine?
nu e nimic, am spus. sunt obosita si mahmura.
OK, a spus zambind...

ochii lui emanau aceeasi fascinatie bolnava pe care o simteam de asa de mult timp ca as indrazni sa il numesc viata.
s-a ridicat. avea un parfum nou pe care nu il stiam si care imi facea rau.
nu aveam ce sa-i spun, nu aveam de ce sa-i spun, de vreme ce stiam totul chiar de la el. dar mai ales, nu aveam niciun drept sa ii spun. in afara de faptul ca acum nu se mai ascundea, treaba statea la fel.

a adus pe o tava micul dejun si cafeaua. am mancat si baut si am ras de tot felul de prostii si nimicuri.
ne-am privit. inima mea se scufunda incet-incet, intr-un abis intunecat.
apoi ne-am luat in brate si ne-am sarutat in patul ravasit, sub lumina portocalie ce se filtra prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov, langa fereastra cu un mar fluturand in pomul de vis a vis.

2 comentarii:

fotograf Maria spunea...

imi place blogul tau, am citit cu placere cateva articole

Patricia spunea...

multumesc, ma bucura asta;)

Pagini