duminică, 13 noiembrie 2011

cimitirul de piane, jose luis peixoto

peixoto mi-a placut dintr-un motiv lesne de inteles: redescoperirea simplitatii este mereu minunata. modul lui simplu si direct in care prezinta faptele m-a cucerit si cred ca acesta este poate felul in care eu, intr-o buna zi, as vrea sa scriu.
acuratetea scriiturii, lipsa de ornamente sofisticate si de incarcatura stilistica nu implica insa lipsa fortei evocatoare, dimpotriva: totul e atat de simplu, incat devine complicat (vorba poetului).
exact ca viata, caci despre viata este vorba.

povestea intruchipeaza in intamplarile ei simple viata unei familii portugheze care detine un atelier de tamplarie, langa care se intinde misterios ''cimitirul de piane'', metafora a intalnirilor amoroase, a ''interzisului'' mereu fascinant. dar ea are mai ales un ametitor caracter de recurenta. vietile erorilor sunt asemanatoare, deciziile si greselile acestora se repeta parca dupa un tipar anume, la un moment dat citesti si nu mai stii daca asta era inainte sau dupa, daca ce i se intampla eroului era ceea ce se intampla tatalui, filui sau nepotului.

ramurile familiei nu incurca insa memoria, nu suntem chiar in ''un veac de singuratate'', recunosc insa ca am avut la un moment dat dubii ca mai inteleg ce si cui se intampla toate astea. cu toata simplitatea, am simtit pe alocuri ca trebuie sa intorc cateva pagini in urma.
''totul se repeta'', pare sa fie mesajul cartii. cu totii suntem fiinte imperfecte, supuse greselilor, ispitelor, pacatului si, pana la urma, iertarea si acceptarea reprezinta mantuirea noastra.

ca o coincidenta poate, m-am regasit foarte bine si in repetarea unor fragmente de imagini sau franturi de fraze aparent neinsemnate ca metoda de a crea o intensa perceptie asupra faptelor. modul asta de exprimare ma emotioneaza foarte tare, deoarece confera o pseudo-desprindere de planul real intru accentuarea si mai profunda a semnificatiilor.
asa a ales peixoto sa se joace creand emotii si a reusit, din punctul meu de vedere.
cimitirul de piane este o carte emotionanta si profunda, pe care o recomand cu caldura.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Stilul in care este scrisa cartea este interesant; un marathon care solicita atentia si imaginatia pentru a lega in timp firul povestirii.
Am incercat sa-mi imaginez imensitatea cimitirului de piane si sa o raportez la modestia atelierului de timplarie. In lumea noastra amintirile neplacute sint ascunse in debara - skeleton in the closet. Aici este invers; pianele-amintiri sint necesare pt a invia iubiri-piane, nu toate legitime…
Numai infidelitatea sotiei nu isi gaseste loc in acest spatiu vast de familie. Ea este inghesuita incomod intr-o duba.

Patricia spunea...

iubiri legitime? hmm, notiunile astea nu merg impreuna uneori, sau mai bine zis in cele mai multe cazuri...iata o dezbatere interesanta;)

Anonim spunea...

"iubiri legitime" suna nefiresc! ca si relatia dintre Maria si sotul Martei

Pagini