duminică, 14 aprilie 2013

Marele Gatsby, Scott Fitzgerald

Trebuie sa-i multumesc prietenei mele, Camelia, pentru ca mi-a trezit interesul pentru aceasta carte, peste care din nu stiu ce motive am tot trecut mereu, asa cum ocolesti de multe ori unele titluri mari.
Poate ca am vazut filmul cand eram mai mica, insa sunt sigura ca filmul nu are cum sa redea stralucirea ce reiese din scriitura lui Fitzgerald, pentru ca asta e adjectivul care se alatura acum atat de  firesc acestui nume.
Am inceput sa citesc usor indoita, fara mari asteptari, asa cum de multe ori am invatat sa ma setez in fata titlurilor grandioase. Tocmai terminasem ''Supuse sau rebele, doau versiuni ale feminitatii'', cartea Aurorei Liiceanu despre biografia Zeldei Fitzgerald si lui Hadley Hemingway (multumesc din nou Cameliei pentru sugestie) si recunosc ca eram deja introdusa in atmosfera aia specific americana, cu dramele si tristetile lor cu iz de jazz si de usoara decadenta, asa ca intrand in Marele Gatsby m-am trezit cu o senzatie de familiaritate in fata, ca si cum eram pe terenul meu. Inteleg insa mai bine acum ca Fitzgerald m-a ajutat sa verbalizez ca gasesc in literatura americana un farmec captivant, aparte.
Stilul lui Fitzgerald este, dupa cum spuneam, stralucitor. Descrierile lui, fara a fi incarcate de epitete sau de fraze inzorzonate si lungi al caror inceput il uiti, au darul de a te smulge locului si de a te purta acolo unde puterea mintii lui o dicteaza. De exemplu sa te faca sa auzi fosnitul frunzelor infiorate de o pala de vant, clipocitul apei sau pur si simplu sa ai sentimentul aievea ca o bucurie iti creste inauntru odata cu caderea picaturilor de ploaie dupa o arsita grea.
Si tot el dicteaza cand sa te infiori, cand sa te cutremuri, cand sa te cuprinda nerabdarea sau spaima.
Proza lui are o forta grandioasa care vrajeste, facandu-te sa ii savurezi pagina dupa pagina, ca intr-o vrie.
Dar ce m-a fascinat poate cel mai mult e felul in care isi construieste personajele, intocmai ca un mare artist - l-as compara poate cu un pictor care s-a jucat cu accentele de culoare pe panza: pe unele le creioneaza, dandu-le contur fara insistente, pe cand de altele se ocupa pe indelete, le construieste cu grandoare, in mici deatlii si nuante adunate din diverse si neasteptate unghiuri.
Personajul care nareaza, Nick este in prima categorie. El constituie doar un pretext, un fundal pentru punerea in valoare a lui Gatsby,  pe care Fitzgerald il alcatuieste treptat, precis, cu o mana indemanatica, ce te face aproape sa crezi ca daca intorci privirea il vei vedea si simti aievea.
Surprinzator este ca si toate celelalte personaje sunt perfect autentice: indiferent de intensitatea cu care autorul se ocupa de creionarea lor, reuseste sa transmita exact cat si ce trebuie ca sa le contureze cu precizie si sa le dea un rol clar stabilit pe firul epic. Subintelesurile devin intelesuri, randurile se unesc firesc cu tot ce este printre randuri, semnificatii violente ies la iveala din niste situatii sau replici de o simplitate frapanta, aranjand si rearanjand personajele in actiune ca piesele pe tabla de sah.
Tot din gama bucuriilor surprinzatoare a fost si constatarea ca, in ciuda controverselor pe care le lasa sa pluteasca voit asupra lui Gatsby, Fitzgerald de fapt produce cu maiestrie un o subtila intorsatura, innobilindu-l cu forta iubirii si a scarificiului pentru femeia iubita, care de altfel il va duce la pierzanie. Astfel, prin aceste contraste, Gatsby capata o starlucire finala netagaduita.
In contrast cu el, personajul feminin, Daisy, este fata de bani gata, superficiala, inconstanta si de neinteles, dotata cu usurinta aia ca firii cu care se aleg categorisite mereu femeile in romanele americane.
Daca Gatsby are o evolutie, Daisy se alege cu o involutie sau cu o ''constanta inconstanta'', confirmand ca nu se ridica la nivelul uman atins de Gatsby, in ciuda trecutului dubios si al controverselor ce pluteau in jurul sau.
In sfarsit, sensurile si personajele se integreaza in poveste, vietile lor se amesteca, se suprapun, se misca si se reasaza intr-un tablou teribil de viu, cu un parfum de viata clocotitoare, dar incheiat cu o imagine rascolitor de trista: imposibilitatea de a strange cativa oameni la inmormantarea cuiva care, doar cu putin timp in urma, dadea petreceri somptuase si luxoase unde se strangeau sute de semeni.
Si asa, dintr-o data, te trezesti in fata ultimei pagini cu un nod in gat si cu sentimentul ca ai fost intr-o vraja.
Si apoi ramane sa te dezmeticesti usor din ea, dar in jur tot mai pluteste o apasare teribila, acea tristete inconfundabila cu iz de vis american.




Niciun comentariu:

Pagini