WEIRD CLOUDS

obligati la fericire

2012-01-13T11:16:00.000-08:00

printre altele, asta mi-a inspirat piesa de teatru ''Purificare'', vazuta acum cateva zile la TNB. am stiut ca imi place doar dupa cateva replici:
''de-a lungul timpului, studiile filozofice au aratat ca problema generala cu care se confrunta oamenii este ca ei cauta in permanenta ceva ce nu gasesc''.
''ieri e istorie, azi e cadou, maine e mister''.
''societatea ne obliga sa fim fericiti''.

aceasta ultima afirmatie, in acelasi timp grava si ironica, m-a speriat.
azi se vorbeste mult despre fericire, oriunde, oricand, dar mai ales usor, de parca a devenit determinabila si chiar marketabila, pe cand tocmai asta nu e.
poate in realitate nici nu e deloc, poate e doar o notiune abstracta.

dar oare exista inaptitudine la fericire? iar daca ratarea la fericire inseamna handicap, oare cati handicapati de acest gen exista? n-ar trebui sa se adapteze lumea cu toalete speciale pentru ei? ar forma ei membrii unor cercuri exclusiviste, s-ar crea chiar si locuri de parcare la mall-uri pentru ei?

cand eram mica, cu o ingenua si incocenta viziune imi imaginam ca dreptul la fericire se castiga intrinsec, odata cu viata. si am asteptat mereu sa intru in aceste drepturi, sa se intample ceva, ceva care sa o aduca si sa o instaleze in viata mea. si asteptatarea nu a fost in zadar, insa nici vorba de vreo instalare:)

fericirea: o magie ce coboara peste cei norocosi, isi savarseste asupra lor o vraja in pretul a cateva clipe si apoi dispare.

si totusi e frumos sa traiesti intre intrebari, chiar si in absenta intelegerii, intrebarile pe mine ma fac intr-un fel ''fericita''. poate nu e tocmai o fericire, poate e doar o bucurie marunta, insa cu siguranta a nu-ti ridica niciuna este tristetea intruchipata.
cu alte cuvinte, duceti-va la teatru!

singuratatea numerelor prime, paolo giordano

2011-12-18T05:40:00.000-08:00

''de acum invatase. alegerile se fac in cateva secunde si se platesc in restul timpului ramas.'' la fel ca lipsa alegerilor - as adauga - care in fond e si ea tot o alegere.
ma dor ochii, sunt amortita si am senzatia aia ca m-am rupt de lume, caci am petrecut cateva ore bune aproape nemiscata pe canapea, cu ''singuratatea numerelor prime'' in brate si nu m-am putut desprinde de ea decat odata cu parcurgerea ultimei pagini.

probabil deja am spus totul: mi-a placut. mai mult decat atat, m-am dizolvat odata cu fiecare pagina si am intrat pe nesimtite in poveste, unde am stat ferecata si furata lumii din jurul meu, careia acum ma redau cu greu, ca dupa o reincarnare.
de ce? pentru ca am trait aievea, uneori cu o intensitate dureroasa dramele eroilor principali, alice si mattia, de parca as fi fost cand unul cand celalalt. le-am inteles atat de bine suferinta, angoasa, trauma, singuratatea, dar mai ales neputinta.

o sa merg chiar mai departe cu rationamentul care, pe langa simtire, m-a facut sa-mi placa asa de mult cartea asta: unele lucruri chiar nu se rezolva niciodata, nu se pot vindeca, indiferent de tratamentul aplicat, fie ca e el timp, dragoste, fuga, negare, terapie sau mai stiu eu ce. tot ce poti sa faci e sa inveti sa traiesti cu ele ca si cu o familie.
acesta este, cum imi place sa-i spun, un ''bold statement''al autorului.

cei doi eroi poarta cu ei poveri ale unor intamplari trecute, traumatizante, care ii fac incapabili sa duca o viata normala. in ciuda asemanarii povestilor si a faptului ca ai senzatia ca se creeaza cadrul unei povesti de dragoste intre cei doi care, asa cum ne place noua oamenilor sa credem, o sa ii vindece de suferinta... nu se intampla asa. imi permit sa spun ca autorul a inteles, cu o fina si amara ironie, ca nu intotdeauna binele si dragostea sunt suficient de puternice ca sa invinga. la fel de bine cum a inteles ca fortele alea ale universului chiar nu conlucreaza intotdeauna spre indeplinirea viselor cele mai frumoase.
el e mai inteligent de atat, stie si ne arata si noua, cititorilor, o realitate cruda, dezgloita de orice lirism sau romantism, dar ne-o arata cu un curaj dezarmant, asa cum e: neputinta exista, condtionarea obiectiva, ''datul'', ireparabilul, ne depaseste uneori forta de a alege ''binele''.

eroul masculin, cu precadere, e creat cu o autenticitate si o precizie care mi-a amintit de personaje ale lui nabokov, fara sa stiu exact de ce. el, mattia, experimenteaza mai dur, mai amplu, experienta singuratatii si dovedeste o neputinta perfecta - daca pot sa spun asa - de a trece peste sentimentul de vinovatie pentru disparitia (sau moartea) surorii sale, neputinta care il controleaza in toate angrenajele fiintei si pe care, in mod curios pentru literatura de gen, nu se vrea si nu se lasa tratata in nicun fel. cu incapatanare, as putea spune, eroul pare sa vrea sa isi poarte pana la sfarsit destinul.

interesant este ca demonstratia autorului se desfasoara din doua sensuri, total opuse, pentru a ajunge la aceeasi concluzie: spre deosebire de mattia, alice incearca sa duca o viata normala, joaca, se preface, incearca sa intre in rol, iar in cele din urma clacheaza, tragandu-i in drama sa si pe cei din jur, in special pe sotul ei care o paraseste cutremurat de lipsa ei de deschidere, de felul in care si-a ferecat secretele si de raceala ei disimulata intr-o asa zisa dragoste de sotie.
nici mattia, nici alice nu pot sa treaca ''peste'', ambii insa in feluri diferite.

q.e.d. pare sa spuna autorul, de altfel aceasta ''alta matematica'' se insinueaza in preocuparile concrete ale eroului masculin, care ajunge sa studieze cu ardoare matematica ale carei teorme ii chinuie mintea toata viata.
nu stiu daca e o carte de dragoste, focusul este pe altceva, dar daca e sa fie sa o privim asa, cu singuranta nu e una cu final fericit. o simti insa reala si vie, ca pe o poveste ce te anima intocmai ca atunci cand erai mic si ascultai cu ochii mariti de nerabdare basmele copilariei in care intotdeauna invingea binele.

cimitirul de piane, jose luis peixoto

2011-11-13T10:13:00.000-08:00

peixoto mi-a placut dintr-un motiv lesne de inteles: redescoperirea simplitatii este mereu minunata. modul lui simplu si direct in care prezinta faptele m-a cucerit si cred ca acesta este poate felul in care eu, intr-o buna zi, as vrea sa scriu.
acuratetea scriiturii, lipsa de ornamente sofisticate si de incarcatura stilistica nu implica insa lipsa fortei evocatoare, dimpotriva: totul e atat de simplu, incat devine complicat (vorba poetului).
exact ca viata, caci despre viata este vorba.

povestea intruchipeaza in intamplarile ei simple viata unei familii portugheze care detine un atelier de tamplarie, langa care se intinde misterios ''cimitirul de piane'', metafora a intalnirilor amoroase, a ''interzisului'' mereu fascinant. dar ea are mai ales un ametitor caracter de recurenta. vietile erorilor sunt asemanatoare, deciziile si greselile acestora se repeta parca dupa un tipar anume, la un moment dat citesti si nu mai stii daca asta era inainte sau dupa, daca ce i se intampla eroului era ceea ce se intampla tatalui, filui sau nepotului.

ramurile familiei nu incurca insa memoria, nu suntem chiar in ''un veac de singuratate'', recunosc insa ca am avut la un moment dat dubii ca mai inteleg ce si cui se intampla toate astea. cu toata simplitatea, am simtit pe alocuri ca trebuie sa intorc cateva pagini in urma.
''totul se repeta'', pare sa fie mesajul cartii. cu totii suntem fiinte imperfecte, supuse greselilor, ispitelor, pacatului si, pana la urma, iertarea si acceptarea reprezinta mantuirea noastra.

ca o coincidenta poate, m-am regasit foarte bine si in repetarea unor fragmente de imagini sau franturi de fraze aparent neinsemnate ca metoda de a crea o intensa perceptie asupra faptelor. modul asta de exprimare ma emotioneaza foarte tare, deoarece confera o pseudo-desprindere de planul real intru accentuarea si mai profunda a semnificatiilor.
asa a ales peixoto sa se joace creand emotii si a reusit, din punctul meu de vedere.
cimitirul de piane este o carte emotionanta si profunda, pe care o recomand cu caldura.

viata pe un peron, octavian paler

2011-10-19T10:14:00.000-07:00

nu aveam neaparata nevoie de o carte atat de trista si care sa ma oblige la o sondare asa de severa. se pare insa ca genul se tine dupa mine, daca ma gandesc cat de firesc mi-a cazut cartea asta in mana. poate ca nu ma atrage genul dar il atrag eu pe el, iata.

nu sunt multe de zis, asa ca ma marginesc sa spun ca m-am simtit ca invadata de un urlet de disperare, un urlet ce creste progresiv. un urlet articulat astfel: uneori, pe langa viata, moartea poate sa para o gluma.
nu stiu daca altcineva, citind-o, ar percepe-o altfel decat mine, adica mai putin amar. eu zic ca ar zdruncina si cel mai puternic echilibru.

paradoxal de lin curge insa scrierea despre asemenea teme, asta e cu adevarat frapant la paler. frica, absurd, ipocrizie, manipulare, singuratate, pustiu, condamnare a fiintei umane la imperfectiune si... cata armonie ca de poezie, ce forta a elocintei le asezoneaza! ce gravitate perfecta a discursului in stilul acela de retorico-acuzator-necrutator gen rechizitoriu uman, ce mi-a amintit de caderea lui camus.

trebuie insa sa admit ca cel mai mult mi-a placut forta alegoriei, parca as fi rasfoit un album de arta suprarealista cu tema ''suflul rece al fricii in ceafa''. metaforele mi-au spulberat linistea si mi-au inghetat sangele in vene: cobrele, imblanzitorii, gara aceea suspendata intr-un timp si spatiu nedefinite, ploaia, mlastina... elefantul care calca pe omizi strivindu-le, murind in final inghitit de o masa gelatinoasa de victime.

ma intreb daca se poate sa ramai indiferent la o asemenea carte, eu nu am reusit nici pe departe. cand am terminat-o, era dimineata, eram in drum spre serviciu si mergeam pe aceeasi alee, pe langa aceeasi copaci, deasupra statea agatat acelasi cer. m-am oprit, pasii imi erau instabili si am simtit un imbold teribil sa ma arunc pe o portiune de iarba si sa.... nu, nu am plans, a fost ceva mai rau de atat.

casa cu pereti portocalii

2011-09-04T09:01:00.000-07:00

lumina ca mierea cadea peste mine filtrata prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov. era o liniste stranie.
un mar se agita disperat pe o creanga ce flutura vis a vis de balconul lui.
plecase in bucatarie sa pregateasca micul dejun. eu stateam in pat, cu picioarele si mainile moi ca niste carpe si reci ca gheata. ochii imi erau ca de plumb, tavanul portocaliu plin de imperfectiuni venea spre mine strangandu-mi pieptul cu gheare ascutite.

nu era imaginatie, era real si il priveam unduindu-se neglijent si nepasator in pat langa mine pe el, pe firul negru de par.
de la bucatarie incepu sa se simta miros de cafea si sa se auda pe rand zgomote surde de televizor mutat de pe un canal pe altul, apa siroind pe vase spalate, tacamuri loviandu-se zglobiu intre ele. apoi l-am auzit cum fredona o melodie in surdina in timp ce indesa rufe murdare in masina de spalat.

brusc ma cuprinse un coplesitor sentiment de deja vu amestecat cu panica.
din cauza emotiei intense, de-abia mai respiram: mai vazusem un alt fir de par altadata. era de mult, era acelasi pat, eram mai tanara, portocaliul peretilor era poate ceva mai intens, dar ma sufoca la fel.
aproape ca as zice ca si el fredona aceeasi melodie, desi s-ar putea sa ma insel, ca muzica se tot schimba. nu si ce simt eu in casa cu peretii portocalii.

intre invartirea omletei si turnarea cafelei in cesti, l-am auzit strigand spre mine:
dormi?
eram mai treaza ca oricand.
nu, am spus in timp ce ma straduiam sa imi simt maini, picioare sau forta in orice sens al ei: sa zambesc, sa parasesc casa cu tavanul portocaliu, cu zgomotele ei, cu lumina ei filtrata prin perdeaua galbena, cu marul ei atarnand vis a vis.
el a simtit in acel nu ceva straniu, caci a venit intr-o clipa langa mine. de-abia reusisesem sa-mi sterg lacrimile, dar poate imi straluceau ochii, caci ma intreba:
ce e cu tine?
nu e nimic, am spus. sunt obosita si mahmura.
OK, a spus zambind...

ochii lui emanau aceeasi fascinatie bolnava pe care o simteam de asa de mult timp ca as indrazni sa il numesc viata.
s-a ridicat. avea un parfum nou pe care nu il stiam si care imi facea rau.
nu aveam ce sa-i spun, nu aveam de ce sa-i spun, de vreme ce stiam totul chiar de la el. dar mai ales, nu aveam niciun drept sa ii spun. in afara de faptul ca acum nu se mai ascundea, treaba statea la fel.

a adus pe o tava micul dejun si cafeaua. am mancat si baut si am ras de tot felul de prostii si nimicuri.
ne-am privit. inima mea se scufunda incet-incet, intr-un abis intunecat.
apoi ne-am luat in brate si ne-am sarutat in patul ravasit, sub lumina portocalie ce se filtra prin perdeaua galbena cu desene de fructe rosii si mov, langa fereastra cu un mar fluturand in pomul de vis a vis.

la vremuri noi, vorbe noi

2011-07-28T11:21:00.000-07:00

omenirea chiar a inventat toate cuvintele? ma intrebam recent si din incalceala de ganduri s-a desprins un mic gand: e nevoie de cuvinte noi.
de exemplu:
ce cuvant folosesti cand ceea ce simti nu e iubire, nici alte derivate cunoscute, insa e dincolo, e mai presus de asta?
sau
atunci cand nu il inseli pe cel de alaturi, pentru ca stie si poate chiar accepta?
sau
daca de un barbat spui ca e afemeiat, cum definesti situatia similara la o femeie?
nici a minti nu mai e ce era, caci uneori fara a spune adevarul se poate demonstra ca deformarea de text nu e totusi minciuna.
si exemplele ar putea continua...
nu mai putem verbaliza ca lumea, cuvintele s-au banalizat si nu ne mai ajuta, si-au epuizat potentialul de ''a exprima'' - si parca despre asta era vorba.
intr-o societate cu o asemenea dinamica a nevoilor, vocabularul chiar are nevoie de o actualizare.

suflete cenusii, philippe claudel

2011-07-10T06:50:00.000-07:00

pur si simplu nu ma pot desprinde de sentimentul de tristete apasatoare cu care se incheie suflete cenusii. marturisesc ca rar am vazut / citit ceva mai trist si marturisesc ca am plans, dar nici pe de parte nu imi pare rau (asa cum am fost avertizata ca s-ar putea intampla) ca am citit aceasta carte, in sensul accentuarii tristetii. tot ea m-a purtat prin profunzimile nebanuite ale sufletului si mi-a ridicat intrebari sfredelitoare, de chin pentru minte, de alungat somnul.
iar mie imi plac intrebarile.
in mod straniu, am inteles si aprobat comiterea crimei. iata deci - ar spune poate cineva - un alt motiv de a evita aceasta carte, hai ca parca imi vine sa si rad cand inca lacrimile nu mi s-au uscat ca lumea.
motive pro sau contra nu caut, stiu doar ca autorul m-a luat de o manuta si m-a introdus subtil, pe nesimtite, in incurcatul, nebanuitul, nebulosul vartej al mecanismelor motivationale umane, acolo unde perspectiva ramane vesnic una interioara, cu neputinta de a fi exteriorizata in fata celorlalti.
aici intrevine magia lui philppe claudel: el te conduce acolo, in interior, unde cruda dezvaluire ne asteapta: intr-adevar, nu suntem cu nimic mai buni decat altii, nu exista alb sau negru, aceste doua extreme se anuleaza reciproc intr-un imens cenusiu... suntem cu totii poate niste criminali care doar au ratat infaptuirea - e trista concluzie a acestei lecturi.
multe alte idei mi-au atras atentia, m-au facut sa tresar. nu de putine ori pielea mi s-a infiorat in mici broboane vizibile si odata cu ele fiori reci ca niste cutite m-au strabatut din cap pana in picioare. si nu din cauza viloentei transpuse - aici intervine din nou maiestria autorului de a reda oroarea intr-un limbaj aproape emotionant spre suav fara a-i starpi insa din duritate - ci din cauza acelor incursiuni violente in motivational, in interiorul cel mai ascuns al fiintei umane.
nu am simtit deloc viloenta, desi se vorbeste mult despre cruzime, razboi, teroare.
am simtit insa duritatea si seriozitatea acestor lucruri.
m-am simtit coplesita de adevaruri greu de indurat.
inainte deci de a citi ''suflete cenusii'', ca la o revizie tehnica inaintea unui lung parcurs, verifica cu tine insuti cat adevar poti duce!

de primavara

2011-03-16T12:47:00.000-07:00

azi e asa soare! si El imi zambeste cu un zambet secret destinat numai mie, in care a strans mii de raze si printr-un miracol le-a aruncat in priviri, priviri care ma ard si ma dor...
se aude un falfait de aripi ce se intorc din tari calde strabatand cerul violet... si mainile lui sunt acum asa limpezi ca ma voi lasa cuprinsa de ele spre un dulce abandon.
zambetul lui alcatuit din raze, mainile lui care ma invita sagalnic, ochii lui care vad acelasi cer cu mine, de acelasi albastru intens ce ne apasa peste tample care zvacnesc in acelasi fel, toate imi vestesc ca a sosit primavara...
si noi vom vorbi despre ea fara cuvinte, doar in ochi si in zambete.

oboseala care face sens

2011-03-07T10:21:00.000-08:00

am petrecut o zi minunata.
m-am trezit pe la 10, mi-am facut o cafea buna cu lapte.
si am inceput sa ascult ''dialogurile '' lui Plesu cu Liiceanu, unul cate unul.
orele au trecut fara sa simt, adancindu-ma in densitatea de idei, dorind sa nu scap nici macar una, nicio nuanta, niciuna din incantatoarele dezbateri despre intalniri miraculoase, ce si cum citim, ura si invidie, iubire, frica, prostie si rautate.
am ras, m-am crispat, m-am intristat, am revelat. iar la sfarsit m-am trezit cuprinsa de o oboseala intensa.

poate ca dozajul a fost prea mare, sau poate ca nu sunt obisnuita sa ma confrunt cu densitatea.
pentru ca in jur e un vid de idei, o rispia de cuvinte. noi oamenii vorbim mult si usor si de cele mai multe ori numai despre fleacuri: la serviciu, pe strada, la televizor, in localuri... peste tot e ''plin de goluri'', e plin de sfatutori, de atotstiutori, de falsi intelectuali, e plin de intalniri ratate, mascate de zambete si politete exagerate. am mai spus oare cat ma irita zambetele largi, de genul ''intampinare'', asa cum ma enerveaza si conversatiile de umplutura, pe care, a propos, si eu le fac;(

se spune ca la un moment dat, demult, Liiceanu a fost luat intr-o plimbare de Noica pe dealurile din Pucioasa. pret de cateva ore s-au tot plimbat ei, iar in tot acest timp Noica i-a tot vorbit... si Liiceanu asculta si nu a simtit cand trece timpul.
dar odata ajuns acasa dupa plimbare, Liiceanu a cazut brusc intr-un somn de trei ore.

adam si eva, liviu rebreanu

2011-01-09T03:07:00.000-08:00

remarc ca de la o vreme citesc cartile care im plac intr-un anume fel: repede, dintr-o rasuflare. asa am facut si cu ''adam si eva'' a lui rebreanu.
tema si materialul compozitional al acestei carti, dezbatute de marii exegeti cu accente usoare de critica negativa, pe mine m-au surprins placut facandu-ma sa-l reclasific in preferintele mele literare pe autorul lui Ion.
parcurgand-o, am inteles ca poate fi citita atat ca roman, dar si ca sapte nuvele de sine statatoare ce pot fi citite in orice ordine, avand o tema repetitiva si o conceptie identica, ca la sfarsit de fapt sensurile sa se materializeze intr-unul singur.
deci iata doua lucruri interesante: tema si procedeul.
sunt neputincioasa in a dezbate critic tema reincarnarii sufletului in existente multiple spre intregirea spiritului, de care vad ca s-au ocupat din belsug mai toti criticii lui ''adam si eva''... tema care m-a captivat pe mine a fost alta: marea intalnire, povestea de iubire expusa in situatii si momente variate in timp. rebreanu reconstruieste atmosfera istorica a unor epoci diferite, pornind de la civilizatia indiana, egipteana, asiriana, trecand prin cea romana, evul mediu, in vremea revolutiei francezi si ajungand in timpurile noastre.
pentru asta, autorul a avut nevoie de o temeinica documentare, apreciez ca a trebuit sa strabata o cantitate considerabila de informatie, zeci sau poate sute de volume.
dar i-a reusit. a zugravit perfect parfumul fiecarui timp in parte, trasandu-le pe fiecare cu farmec, precizie, in materializari succesive distincte si autentice.
si asta mi-a sporit admiratia.
adam si eva este categoric o carte foarte frumoasa de dragoste. dar, daca vrei, in acelasi timp poate fi privita si ca o carte filozofica. ridica intrebari, dezbate probleme existentiale, construieste si combate sisteme de gandire.
pentru mine insa ramane ca o calatorie palpitanta in timp, in cautarea iubirii eterne si odata cu ea, a sufletului pereche.

ultima ora

2011-01-06T11:16:00.000-08:00

primul gand in 2011 a fost ca am uitat sa-mi pun o dorinta la 12.00, oare ''se pune'' daca o pun la 12 si 5?
ce superstitie, am ras si mi-am scos bancnota varata in sutien. de fapt, nu aveam chef de pus dorinte, asa ca am amanat asta pentru a doua zi.
alt gand a fost sa schimb culoarea fondului fucsia de pe blogul meu, e prea feminista.
apoi am baut o sampanie cu dragii mei prieteni si, in timp ce artificiile zburau pe cer, am gasit ideea perfecta de a incepe anul: Teatrul.
cumpanind intre o raita prin centrul vechi si O noapte furtunoasa sau Doctor fara voie, balanta s-a inclinat spre ultima varianta.
astfel, la cumpana dintre ani, am renuntat la aventura urbana pentru Caragiale si Molliere.

ultimul rau, speranta

2010-12-16T11:40:00.000-08:00

cand cutia pandorei s-a deschis si relele dinauntru s-au imprastiat in lume, a mai ramas unul singur, nestiut de nimeni, pe fundul cutiei: speranta. toti oamenii l-au privit atunci ca pe un sipet al norocului, dar oamenii au uitat ca dorinta lui zeus era ca omul sa continue sa chinuie si chinul sa fie infinit, sa nu se opreasca niciodata...
dintre toate relele speranta e raul ultim. poate celelalte o intrec prin durere sau dezastrele produse , dar niciunul nu are calitatea aceasta de recurenta. oriunde te-ai duce, orice ai face, sa stii ca raul vine dupa tine si se repeta ireversibil, dar asta nu ar fi nimic: ideea e ca in timp ce te distruge, ai impresia, pardon convingerea ca-ti va fi bine.
nu stiu vreun tribunal care sanctioneaza speranta si nici vreo canapea de terapeut pe care sa te vindeci de ea, astfel ca se misca libera, neprinsa si netratata de nimeni prin lumea noastra. parca e un drog elitist si periculos.
deunazi am vazut un reportaj despre substantele etnobotanice perfect legale versus substantele ilegale, cu care luptam pentru simplul motiv ca formula lor chimica se regaseste studiata in niste analize si, drept urmare apare pe o lista de interdictii. dar oare pe langa asa zisele substante interzise, mai mult sau mai putin de o lege, nu e clar ca nu avem nicio sansa in lupta cu relele din care NOI suntem alcatuiti? sau poate ca ne luptam cu ce stim ce e rau, dar ce facem cu cele rele de care nici macar nu suntem constienti?

plansul lui nietzsche

2010-11-12T10:55:00.000-08:00

cartea asta mi-a reiterat o veche dilema: cum e sa scrii usor despre lucruri grele?
cum e sa faci filozofie in termeni uzuali?
ei bine, Irvin Yalom poate.
imi plac asa mult cartile pe care, parcurgandu-le sa le las jos la un moment dat si sa exclam pentru mine insami: se poate!
iata ca am citit cartea asta in sensul ca am deschis-o la prima pagina si nu m-am mai oprit...pornisem de la asteptari de efort intelectual si am continuat cu neasteptate delicii in care ideile aveau sa ma ia de-a valma spre a ma conduce in final in firescul lucrurilor natural si inselator, decisiv si vremelnic, zguduind si totusi reasezand ordonat trairile, gandurile, facandu-ma sa ma intreb nemilos, iremediabil, vulnerabil, critic, neiertator...unde ma situez in universul asta? unde se termina, unde incepe, ce reprezint, cu ce ma identific eu in marea lui trecere?
nu stiu si nu vreau sa fac o analiza a cartii, nu ma pricep sa vorbesc despre subiecte sau personaje, stiu doar ca in general ca ceea ce ramane dintr-o carte e:
- discutiile pe care le genereaza in grupul meu de prieteni, discutii pe care la randul lor le consider niste delicii...
- problemele pe care mi le ridica spre a nu-mi da pace curand, la care ma gandesc voluntar dar mai ales involuntar, in timp ce sunt la servici, in timp ce gatesc, lucrez la o prezentare, ma uit pe fereasta sau stau pe toaleta
- intrebarile care apar involuntar in minte noaptea, inainte de somn, felul in care ele traiesc singure acolo, nesprijinite de nimeni decat de forta ideilor care imi chinuie somnul cu ritmul lor sfredelitor
si cum sa nu ramana, pentru minte, pentru constiinta, pentru discutiile cu prietenii, pentru noptile albe presarate de nesomn intrebari de genul:
dualist inseamna oare ''nesincer''?
dar, mai ales...
cat adevar pot duce?

inception

2010-10-03T11:15:00.000-07:00

am fost la Inception. toata lumea care se respecta din jurul meu fusese, asa ca m-am decis si eu. insa nu am de gand sa vorbesc despre calitatea filmului sau prestatia actorilor, ci despre faptul ca vazand acest film am simtit foarte acut o senzatie de deja vu. mi-am amintit amanuntit o gama de stari a caror intensitate imi scapa de sub control uneori de ma ia ameteala. si pe care prefer sa le uit imediat.
mi se intampla adesea sa imi pierd pentru cateva momente perceptia asupra realului, sau dimpotriva, cand visez sa traiesc niste realitati pregnante ce depasesc insutit cele simtite in viata reala de parca o forta misterioasa ma ia de o mana si ma conduce ''dincolo'' sa imi artate cam ce se poate cu adevarat trai sau simti.

brusc, fara alte introduceri ma trezesc - si nu din vis, ci din realitate - stapanita de violenta impresie ca totul este absurd: corpul meu, cele din jur, micile sau marile povesti existente sau construite in viata mea sau mintea mea. unele idei la care poate tocmai ma gandeam sau lucruri pe care tocmai le faceam imi apar complet dezgolite de vreun sens, apoi totul pluteste pentru cateva secunde in aer, suspendat, invaluit intr-un nor de fum, iar eu am sentimentul ca ma desprind de mine, ca greutatea mea se dizolva pana devin usoara ca un fulg.
paradoxul consta in asocierea facuta de mintea mea absurdului cu lipsa de real, cu care pentru cateva secunde simt ca ma confrunt. insa atata timp cat eu insami imi sunt straina, cum pot avea masura uneia sau alteia?

acel moment final e de o confuzie totala, ma simt pierduta. o panica crescanda pune stapanire pe mine ca o gheara si eu incerc sa ma reconectez realtitatii, ca intr-o resuscitare. ma rog mie insami sa fiu resuscitata cumva, inima imi bate tare si incep sa imi ating mainele, corpul, ma privesc in oglinda, vorbesc, ma misc incercand sa-mi demonstrez ca sunt reala, dar am o stranie senzatie ca gatul mi-e uscat cand ma intreb: oare eu chiar exist cu adevarat?
dar oare ce inseamna sa existi cu adevarat?
si nu stiu de ce, niciodata nu-mi pot aminti inceputul, respectiv de unde sau de ce s-a nascut starea absurdului si nici de ce sau cand am simtit ca cele din visele mele au vreun sens. stiu doar ca trecerea de aici dincolo poate fi atat de abrupta incat nu inteleg cum de vorbesc in asa de multe fraze despre cateva biete secunde.

ca sa vad, inchid ochii

2010-09-30T11:53:00.000-07:00

azi am primit un mail cu subiectul ''patricia, relax and enjoy!''
era de la o companie aviatica insa pentru o secunda eu m-am gandit la altceva: cineva isi bate joc de mine, vazandu-ma in felul in care sunt acum.
si m-am gandit ce ar fi daca as face-o, dupa care insa a aparut brusc intrebarea: cum? care sa fie calea?
da, problema asupra relaxarii exista, sunt intr-o goana nebuna in care nu mai am timp sa ma opresc si sa vad, sa aud, sa simt lucrurile care conteaza. nu mai am timp sa MA salvez din uratenia din jur, materiala, in care am fost condamnata sa ma arunc.
m-am trezit dintr-o data intr-o vrie, atrasa, tarata parca sunt sub forta unei inertii nebune, salbatice.
nu, vointa mea n-a fost sa fiu acolo, ci as numi-o pur si simplu adaptare, exact in sensul cuvantului, ca si cum te-ai exprima despre traiul in jungla.
asa visez la ziua cand voi pune pe hold tot subiectul ''material''!

un singur lucru sigur am aflat despre mine: ca dorinta de imbogatire, lacomia, arivismul imi fac rau fizic, ma umplu de greata. si da, m-am linistit, nu voi fi nicioadata bogata in sensul material. am aflat ca nu-mi doresc calea asta si sunt fericita pentru ca a afla ce vreau e o lupta veche a mea.
singura salvare sunt cartile, scrisul, muzica, teatrul, discutiile cu prietenii mei despre toate astea, despre lucrurile care conteaza.
sau norii, sau marea...
ca sa vad cu adevarat, am ajuns inchid ochii desi se presupunea sa fie invers, ce paradox!

Marea, marea - Iris Murdoch

2010-09-26T11:43:00.000-07:00

simt nevoia sa scriu despre aceasta carte caci eram amortita, antrenata in teluric, aproape in imposibilitatea de a ma desprinde din problemele mele si ea m-a trezit. si iata-ma din nou dincolo, in zona preferata... a imaginarului.
nu as putea afirma ca povestea in sine m-a prins in mrejele ei, desi trebuie sa admit talentul autoarei pentru intretinerea suspansului.
mai degraba reflectiile de pe langa, mai exact altceva, e un personaj magnific in aceasta carte care m-a cucerit: marea in sine. cat ma bucur ca aceasta scriitoare s-a ocupat de acest subiect! cartea asta m-a facut, intr-un fel estetic, fericita. si... foarte invidioasa. cate clipe frustrante mi-am petrecut sub neputinta de a povesti ceea ce vad, aud dar mai ales simt langa mare. mai degraba as extrapola: langa Natura, caci virtuozitatea autoarei nu se opreste la a transpune imaginea marii. chiar si in felul in care descrie niste bolovani banali, niste stanci sau gradina unei case obisnuite se simte ceva, un fior, un freamat.
eu am simtit nelinistea, nu stiu de ce. framantarea, chinul, intrebarile, tristetea imensa care ne apuca in unele momente, aparent fara motiv.
deci, fara sa intre in meditatii filozofice, autoarea a facut o magie: a trimis si lasat Natura sa vorbeasca.
uneori fiorul misterului strecurat mi-a reamintit de Magicianul, alteori am simtit in obsesia lui Charles pentru Hartley ceva din Colectionarul, si nu pot sa uit cat de mult mi-au placut amandoua, deci din pricina aspectului de originalitate a povestii poate ca nu m-a cucerit subiectul in sine. dar cate povesti nu se repeta... secretul constand intotdeauana in felul in care sunt spuse. nu, nu e asta, ci faptul ca iubirea lui Charles pentru acea fata nu m-a convins, mi s-a parut lipsita de substanta, fiind mai degraba o deviatie comportamentala decat o exaltare sufleteasca. dar nici aspectul deviatiei nu m-a cucerit, cum s-a intamplat de exemplu cu Lolita lui Nabokov.
nu mai stiu exact unde si cand am inceput sa simt o usoara dezamagire in a cumpara motivul iubirii duse la extrem, poate ceva a sunat fals in momentul in care am simtit contrastul intre viata plina de intrigi amoroase a lui Charles si veneratia lui asa zis pura pentru prima iubita. nu imposibil, doar neverosimil. am abandonat insa aceasta cautare, sensul este in alta parte.
sensul este acolo unde sunt sensurile, in univers.
poate ca ar fi fost marea, insa eu am norii si cerul... stiu ca atunci cand nu mi-e foarte clar ce se intampla in mine pot sa privesc acolo, spre certitudini. mai intotdeauna gasesc reflectia gandurilor mele.

he made my day

2010-08-21T07:35:00.000-07:00

surpriza din trafic

2010-08-20T11:15:00.000-07:00

acum cateva zile, cum s-ar zice am comis-o in trafic. acea relativitate asupra momentului in care se pune verde la pietoni, fractiunea aceea de secunda fatala... atenta sa dau prioritate pietonilor dupa ce ma avertizasera cativa prieteni ca politia are mare focus pe asta in aceasta perioada, iata ca mi-a fugit mintea aiurea (ce paradox) si mi s-a intamplat tocmai ce vroiam sa evit. si asa, in sentimentul ultimelor evenimente din viata mea, ce a urmat a fost usor ciudat.
ma trezesc deci din mers trasa pe dreapta de politistul ce aparuse brusc in dreapta mea pe motor.
- prezentati va rog actele, stiti de ce v-am oprit, nu-i asa?
evident ca nu stiam desi aveam o vaga banuiala;-) iar in lipsa mea permanenta de inspiratie in a ma descurca in societatea moderna, am ingaimat:
- nu am idee. si am adaugat cu sinceritate: stiti, eu nu ma descurc in asemenea situatii, nu stiu ce sa va spun, dar sunt poate cea mai corect persoana in trafic. bine ca am avut grija sa-l pun pe ''poate'', altfel i-as fi insultat capacitatile vizuale;-) eram extrem de incurcata, nervoasa, iritata, suparata de imi venea sa plang... asta imi mai lipsea acum, de abia incepuse sa-mi mearga OK ca trebuia sa vina ceasul rau! cu tramvaiul Patricia, asa-ti trebuie! aproape ca ma bufnea si rasul.
in momentul ala politistul ridica niste ochi albastri spre mine, in care am putut sa citesc o urma de omenie, ba chiar de inteligenta. imi venea sa strig de uimire la neasteptata lui privire... si in acelasi moment am stiut ca ma va ierta fara sa am o explicatie rationala.

in primele secunde in care tipul a spus ca hobby-ul lui este literatura, am crezut ca halucinez. peste cateva minute discutam despre victor hugo, marquez si liiceanu.
si mai incolo despre relativitatea justitiei si nedreptatile sociale in care ne-a tarat comunismul. totul intr-un limbaj elevat, pe care la inceput imi era si teama sa il folosesc, dar pe care treptat am capatat confortul si lejeritatea de a-l aborda cu interlocutorul meu... in cele doua ore cat am stat de vorba.
in realitate nu am ce sa povestesc mai mult si nici nu o sa divulg discursul care m-a ajutat sa scap. discurs pe care, culmea, am avut capacitatea sa mi-l construiesc, in ciuda faptului ca eu chiar nu ma descurc in asemenea situatii. de fapt n-as vrea sa-mi atribui mie meritul de a fi scapat, acesta revenind intamplarii de a da peste un politist OK. poate ca omul acesta e o exceptie in breasla lui, desi mi-ar placea sa cred ca nu. a, si nu, nu m-a invitat la cafea, asa cum mi-am primit multe observatii ironice. tipul era chiar profi, nu a trecut de bariera decentei sau respectului. desi eu, in socul meau as fi putut fi gresit interpretata, caci tot imi venea sa-i spun: ''ciupeste-ma, nu cred'' ;-)

massive attack, mai mult decat muzica

2010-07-04T05:42:00.000-07:00

massive attack e genul de trupa a carei muzica simt ca ma fura din real. neasteptatele lor alaturari de sunete si ritmuri, ineditul acestora, mesajele lor socante, fac din ei una din marile mele preferinte in materie de muzica.
pana acum nu am putut decat sa-i ascult si totusi era ca si cum pasesc dintr-o data intr-o lume plina de mistere, iar ascultarea devenea visare.
cu fiecare melodie a lor aveam cate un trip. cu special cases parca pluteam impoderala prin univers, cu karma coma aterizam intr-o poveste fantastica, incalcita si halucinanta.
insa am fost la concert si la toate trairile acestea s-a mai adaugat inca una, de data asta intr-o dimensiune noua. nici nu stiu sa spun daca provine din vizual sau dintr-o alta gama senzoriala. cu siguranta insa are de-a face cu efectele speciale cu care massive attack se prezinta pe scena, cu felul in care se aude live sau mai bine zis felul in care sunetele iti invadeaza simturile. toate astea fac din a asculta muzica un termen depasit, caci sa-i asculti pe scena pe masive attack e un act mult mai complex, un proces prin care treci gradual culminand cu starea de high.
exact asa m-am simtit eu la concertul din 29 iunie. imi amintesc ca eram incremenita, cu paharul de suc in mana si ca ascultam, vedeam, dar mai ales simteam atat de intens incat ma asteptam in orice moment a ma ridic de la sol sub puterea unei vraji stupefiante. fiori ma strabateau de sus si pana jos, si invers, in toate directiile si la toate nivelele de intensitate, dupa cum manunchiuri de raze erau aruncate catre noi de pe scena ne mangaiau fetele ca apoi sa se retraga subtil, sau dupa cum nori imensi multicolori se transformau in litere si cifre ce zburau apoi haotic schimbandu-se din mers in insiruiri de litere si cifre, transormandu-se in cuvinte (in romaneste, a propos) pe ecranul imens aflat in spatele trupei.
toate astea unite cu gama aceea atat de complexa si inedita de sunete care ii caracterizeaza, care m-a facut sa ii indragesc atat a facut din concertul asta ceva mult peste asteptarile mele.
singura problema era ca nu stiam cum sa fac sa ma bucur cat mai mult de acea stare de care probabil voi fi privata in actul audierii. voi ramane deci cu regretul nestiut pana in seara de 29 iunie ca massive attack e mai mult decat muzica, e... ''altceva''.

secretul

2010-06-06T12:54:00.000-07:00

el era inalt si desirat. avea o figura osoasa ce inspira duritate, tenul deschis spre spalacit, parul de o culoare indecisa adunat in smocuri dezordonate pe la tample. de la distanta parea neinteresant si lipsit de culoare.
combinatia hainelor sale, desi corecta, nu parea a avea vreo intentie estetica ci mai degraba una de pura acoperire a corpului in vederea acceptarii in societate.
avea poate si bratele prea lungi. si aparent, nicio treaba cu lumea din jur, parca aterizat de pe alta planeta in mijlocul civilizatiei.
puteam sa pun pariu ca e un tip comun...
asta ca sa nu spun urat.

pana s-a apropiat si mi-a vorbit. atunci s-a produs transformarea.
am vazut imediat ca avea niste buze pline pe care le arcuia fermecator cand povestea lucruri. apoi am sesizat ca tenul lui avea o anume stralucire, ca pometii erau accentuati in linii fine dar ferme, alcatuind cu restul un ansamblu plin de farmec. ca ochii de un cafeniu intens erau usor tristi si pareau ca privesc undeva intr-un punct nedefinit, pentru ca in secunda urmatoare sa se infiga ca din intamplare in ochii mei. ca privirea ii stralucea sau mai bine zis radia lumina in jur, pe fata, subliniindu-i contururile, insufletindu-i expresia, ca ma invaluia cu ea, ca si cum ar raspandi o vraja. iar in clipa aia un mister nedeslusit se strecura, facandu-l pe el insusi subit frumos.
am spus frumos?

ce magician se joaca cu perceptiile si cu simturile mele?
dar daca e doar o frumusete ascunsa, o taina pastrata cu sfintenie, dezvaluita acum doar pentru mine? daca inchide si deschide accesul la acest farmec doar pentru cei ce isi doresc sa-l vada, pentru cei ce cred ca exista acolo unde nu pare a fi, drept rasplata pentru credinta?
e vis sau realitate? de ce dintr-o data muzica suna mai intens si lucrurile plutesc ireal prin camera si se apropie de mine ametitor?

a venit vara

2010-05-28T09:19:00.000-07:00

culorile sunt mai intense de la o vreme, verdele copacilor e mai verde, albastru cerului e mai albastru. simt vara in aer. e in preludiul parfumului de salcami, in mirosul de iarba si de flori, de capsuni coapte, de pamant care respira.
adulmec in aer apropierea parfumului de tei ce va veni spre noi sa ne incante simturile, dupa ploi de vara.
si stiu ca aproape ne va irita cu senzualitatea lui...

muntele meu

2010-05-27T10:21:00.000-07:00

aveam 5 ani cand, intr-o buna zi i-am anuntat pe ai mei ca eu plec spre munte.
cum care munte? asta de langa casa noastra.
vazandu-l asa aproape cu crestele si piscurile lui impovarate de zapada, cu carari incrustate pe versantii sai abrupti, atat de vizibil, atat de tangibil, imi imaginam ca ajung imediat la poalele lui pe jos.
ai mei au incercat sa ma opreasca, explicandu-mi ca desi pare aproape, e departe. nu am inteles ce au vrut sa spuna cu acest ''pare'', eu stiam doar ca ''e''.
asa ca le-am declarat ca plec, bolborosind ca vad ei cand o sa le fac cu mana din varful muntelui.
OK, au spus zambind. de ce or fi zambit, nu stiu.

bineinteles ca nu ma lasasera sa parcurg nici 500 m ca au si venit dupa mine. eu, suparata, nu intelegeam ce se intampla caci inaintand, imaginea muntelui meu parca se indeparta. sau cel putin nu se apropia sub niciun chip.
cred ca am si plans un pic, cu imaginea de fata morgana a muntelui meu atat de aproape dar de neatins.
am inceput sa inteleg un pic sensul cuvantului ''pare''.
oricat de aproape ar parea lucrurile, pot deveni de neatins intr-o clipa.

ceva mai tarziu am aflat ca muntele meu exista cu adevarat, se afla pe harta, ba chiar are si nume, se cheama Capatanii si se inconjoara de alti doi mai mici, Buila si Cozia. ca pot face pana la el in jur de o jumatate de ora cu masina.
si mi-am mai dat seama de un lucru: desi a fost mereu acolo in toti anii astia, l-am vazut in feluri diferite de parca tot timpul si-ar arata o alta noua fata. un munte cameleonic oare? sau diferenta a stat tot timpul in ochii mei?
si totusi iubesc muntele asta, ca pe un punct fix al vietii mele. aici langa el am invatat sa privesc norii...

ticalosul si baiatul bun

2010-05-13T11:34:00.000-07:00

se spune ca in legea atractiei universale pozitivul atrage pozitiv si zambetul atrage zambet. nu stiu insa daca legea asta a prevazut si ipocrizia umana, sub toate formele ei, inclusiv aceea de aparenta a tipului de treaba.
mie nu-mi plac zambetele excesive si nici politetea exagerata, nu cred in omul de treaba oricand / oricum - si pe deasupra si inteligent.
ba chiar am constatat ca nu ma simt in largul meu in preajma oamenilor excesiv de amabili, ma incomodeaza, dar mai ales simt un mare deficit de sinceritate si consistenta, uneori chiar repulsie.
cred ca simteam de mult, dar abia acum verbalizez: nu-mi plac nici fetele prea amabile, nici baietii excesiv de buni pentru simplul motiv ca n-o cred. in cazul in care respectivul individ e dotatat cu ceva intelect, sub politetea mascata se ascunde mecanismul intereselor personale si e ajuns doar ca acestea sa devina divergente cu ale tale, ca sa vezi cu cine ai de-a face.
sa luam exemplul baiatului bun. a, sa nu uit, si destept. deci se exprima frumos, isi alege cuvintele, e ''politically corect'', are grija cu ce spune, cu ce face, dar mai ales cu ce se vede ca face, iti deschide si inchide portiera masinii, apuca discret nota de plata din mana chelnerului nelasandu-te sa-ti scape nici macar o privire spre continut.
aplicabil si femeilor, in alt scenariu, respectand insa cu strictete a spune numai ce trebuie.
din pacate asta e un doar un jalnic show off lipsit de substanta, doar o reprezentatie a conventiilor sociale constand in ce ne-au invatat parintii si in ce am citit prin carti. se stie ca pana si morala e doar o biata frica de societate si ca noi nu suntem noi pe scena, ei nu sunt ei. stim cu totii asta in adancul fiintelor noastre, dar ne incapatanam sa jucam roluri. ne cosmetizam cand suntem urati si risipim zambete false cand ne vine sa injuram.
e multa ipocrizie in jur... pe langa un ''nice guy'' cred ca prefer ticalsoul fatis. are macar farmecul autenticului.

colegi de clasa, episodul 1

2010-05-08T13:06:00.000-07:00

''va urma''. asta am crezut ca scrie pe poarta liceului meu, odata inchisa in urma acum multi ani. ne-am decalarat cu lacrimi in ochi ca vom ramane prieteni o viata, ne-am scris cuvinte mari pe carnetele mici, ne-am iscalit pe spatele pozelor de grup aruncand din belsug cu ''nu te voi uita'', ''prieteni pentru o viata'' si, de ce nu, desi fara vreo legatura neaparata cu despartirea cate un ''hai steaua'' pe alocuri.
insa nu a urmat nimic. anii au trecut si entuziasmul ce ma inflacarase atunci cand credeam ca relatiile dintre mine si colegii mei de liceu vor dainui, s-a risipit. fiecare a apucat-o pe un drum al sau, foarte personal, care avea sa nu se mai intersecteze cu al celorlalti...
intr-o seara, prinsa in ''magia'' facebook-ului pe care am oarecum nervi ca imi ocupa timpul aiurea, mi-a venit o idee. am tastat un nume, doua, trei. nu mai stiam nimic de niciunul. mi-am amintit insa cateva nume, am dat cautare, am studiat profilul celor gasiti. am cautat indicii, am cercetat mai departe, pana a aparut linkul. si de aici a fost usor sa ii gasesc pe cativa, o parte din cei mai apropiati mie.
si am simtit cum o nostalgie imensa ma cuprinde, un neastampar fara margini, dar mai ales cum o bucurie MARE imi invadeaza inima... o bucurie din acelea care iti fac pielea de gaina.
mi-e dor de vremea aceea, de ei mi-e dor. mi-e dor de ochi limpezi si senini care privesc in alti ochi la fel...
de imponderabilitate, de a pluti mi-e dor.

apoi...(sau continuare la povestea cu nichita)

2010-04-30T03:40:00.001-07:00

si a trecut o vreme
l-am patruns pe Nichita
si el m-a patruns pe mine
a fost ca un act de dragoste
consumat fara rusine
din care se nasc idei si suspine
surasuri amare se nasc

ca o revelatie sublima
avuta pe marginea ingusta a orei
in aerul spre inaltimi rarefiat
de vorba lui necuvantata, maiastra
falfait de aripi mari care bat
oprind timpul neinduplecat
din goana nebuna

contempland un alt timp
un alt loc, un alt eu
mereu vechi, nou mereu
niciodata la fel
foarte viu langa el

povestea cu nichita

2010-04-27T11:05:00.000-07:00

- deci domnule oprea, puteti sa va luati fata acasa, spuse profesorul.
tata intreba usor speriat:
- cum asa, dupa doar patru sedinte?
- intocmai, dupa doar patru. eu nu am cum sa o ajut: nu are nevoie de meditatii ca sa treaca cu bine prin admiterea la liceu. si as mai avea o recomandare: spuneati economic? nu domnule, nuuu! lasati fata sa zboare.
tata zambi dar si rasufla usurat, eu eram un pic dezamagita. incepuse sa-mi placa sa vin in apartamentul din cartierul ostroveni al domnului margalina – al carui nume ma uimise la inceput – un apartament in a carui bucatarie mare, transformata intr-un fel de living, facusem fix patru ore de meditatie la limba romana. si totusi, acele lectii mi-au ramas intiparite pentru totdeauna in memorie, caci au reprezentat prima mea intalnire cu nichita.

in prima zi, emotionata si distrata, fataindu-ma pe scaunul prea inalt pentru mine, l-am auzit spunand cu titlu de introducere sa scoatem fiecare o foaie de hartie si sa scriem pe ea un vers, dupa care sa-l interpretam asa cum ne pricepem. parea oficial si serios.
am luat pixul si am scris cu litere ordonate cele dictate de profesor:
frunza verde de albastru / ma doare un cal maiastru
celelalte doua fete au chicotit. dar eu am simtit ca nu e de gluma, suna mai degraba ca o rezolvare de problema la mate decat interpretarea unui vers si m-am panicat ca in fata unei enigme de descifrat sub presiunea unui timp limitat. cuvintele au trecut pe langa mine pastrandu-si sensurile ermetice... si totusi am simtit o tresarire vaga in interior, ca o vibratie ascunsa. fermecata, am cazut pe ganduri.
- ia sa vedem copii, va spune ceva versul asta, simtiti ceva?
eu tocmai aveam o viziune inaripata, aievea in fata ochilor larg deschisi mai mult spre interior. cuprinsa de farmecul care avea sa ma ingenuncheze mai tarziu, am raspuns timid:
- domnule profesor, eu simt.
- deci?
- dar nu pot sa spun in cuvinte.
- incearca, m-a incurajat cu ochi patrunzatori si vii.
- nu pot, caci mi s-a pus un nod in gat.
si asa am facut cunostinta cu nichita.

a day of have to's

2010-04-22T10:37:00.000-07:00

mi-am dat seama ca e grav intr-o seara cand am adormit pe canapea, cu TV deschis si lumina aprinsa. de fapt eu sunt hipersensibila la lumina/zgomote atunci cand adorm, am un drac impielitat in mine care imi tine pleoapele deschise pana ii sunt conditiile drastice intrunite. dar in acea zi cred ca prea facusem numai lucruri care ''trebuie'' ca sa mai fiu in stare sa si adorm dupa vreo regula.
ca atare m-am revoltat un pic impotriva mea, adormind pe canapea imbracata, intr-o pozitie incomoda, si, conform nebuniei mele personale, in conditii nu tocmai propice: disconfort, zgomot, lumina.
si a fost cel mai dulce somn. dar mai degraba o desprindere de lume si o intrare nevazuta in alta dimensiune. somnul ala in care greutatea ti se dizolva si te simti usor ca un fulg, somnul ala profund in care nu simti ca te-ai mutat de pe stanga pe dreapta, degrevat de grijile si apasarile tale, simplu si curat, ca pe vremuri. ca o anestezie.
si nu mai stiu mai departe.
a, m-am trezit uimita, era tarziu si m-am mutat, schimbat, demachiat, spalat pe dinti, stins lumina, TVul, tras perdelele. odata creati toti stimulii unui somn perfect intr-o noapte ploioasa de aprilie, imbietoare la somn, cu asternuturi proaspete si moi mirosind a curat, evident ca somnul a fugit departe si nu a mai fost de prins.

operatie pe cord

2010-03-28T11:47:00.000-07:00

se ia una bucata inima ranita din dragoste.
se sectioneaza, se inlatura sursa suferintei.
se obtureaza canalele spre stimulii exteriori, pentru evitarea repetarii accidentelor cardiace.
se coase si dezinfecteaza locul.
se trimte acasa pacientul pentru convalescenta.
se recomanda tratament cu timp.
se cicatrizeaza treptat rana.
se mai recomanda un balsam rar: o noua dragoste.
aceasta desfunda canalele obturate.
''doctore, simt ceva mortal aici, in regiunea inimii mele''
operatia a dat gres.

like prana

2010-03-26T15:29:00.000-07:00

Afterlife - like prana

anul asta se poarta kitch-ul

2010-03-26T11:50:00.001-07:00

nu stiu de ce nu imi plac clipurile lui lady gaga. si in acelasi timp le gasesc extraordinare pentru ca, ce sa zic, te socheaza de te uiti cu gura cascata pana la sfarsit, exact asa cum madonna soca acum multi ani de zile.
si totusi ceva nu imi place. nu stiu ce cusururi sa ii gasesc: muzica e OK, decorurile si costumele sunt fabuloase, bugetul e maxim, probabil. chiar si subiectele au ceva aparte, ca un film care te captiveaza.
cu toate astea ceva ma deprima la vederea lor. poate opulenta provocatoare dar vulgara, poate falsitatea si lipsa de stil in intelesul clasic. dar mai mult decat orice, deficitul total de sentiment, de traire. femeile se saruta intre ele exact asa cum servesti un pahar cu apa si totul e o invalmaseala fara sens, o defilare a unor papusi mecanice care NU transmit nimic. cu exceptia unui mesaj trist: lumea asta se duce de rapa!
lady gaga in sine e urata, dar urata pe interior! indiferent cate operatii estetice si-ar face, cu toate mastile ei ramane artificiala si fada. caci emotia nu se ''re-construieste''.
la drept vorbind e o generatie de ''ladies gaga'', va fi o explozie de asemenea specimene caci femeile vor incerca sa socheze prin aparitii, se vor stardui sa NU se mai asorteze, sa puna toate gamele de produse si culori la un loc, sa se miste, sa priveasca, sa se machieze strident exat ca ea. cu cat mai false, cu atat mai trendy.
toate astea nu sunt decat un produs al societatii actuale, dezgolite de orice sensuri, pierdute de intelesuri, ratacite de la drumul originar. un principiu de marketing simplu spune ca un produs nou e rezultatul evolutiei cererii.
welcome into the new ''kitch'' world!

o alta statistica sau cum ceasul suna intotdeauna de doua ori

2010-03-23T13:00:00.000-07:00

dintre toate femeile pe care le cunosc, aproape toate isi doresc o relatie stabila, serioasa, dar mai ales sa faca copii.
dintre toti barbatii, stiu doar doi care vor asta si o si afirma cu tarie. vorbesc de cei care cu adevarat o vor, la modul serios, nu doar declarativ ca suna bine sa vrei sa ai copii.
poate fi o doar o situatie izolata si, dpdv statistic marea masa a barbatilor care are acest target se afla in afara cercurilor mele si face o medie onorabila cu modesta categorie amintita.
dar, mai ales sa speram ca femeile de care vorbesc eu intalnesc cealalta categorie de barbati, necunoscuta mie, intru perpetuarea speciei.
sau ca, celor al caror ceas biologic refuza sa sune din prima, potrivit cu mana de cine trebuie, sa sune a din a doua sau a treia cu succes.

it's complicated

2010-03-08T10:34:00.000-08:00

concluziile mele recente despre lumea actuala sunt crude. nu pentru ca am descoperit ca raul invinge, ci pentru ca nu imi mai pot da seama care e raul, nu il mai recunosc.
e o poveste prea complicata, care se complica de fapt de la zi la zi. nu stiu cand am realizat asta, poate in ziua cand am constatat ca, desi am fost cea mai buna persoana din lume (sau mi s-a parut?) am primt rau in schimb.
nu stiu ce se va intampla, dar nu mai am chef sa fiu buna. acum, in noua mea confuzie, nici nu mai stiu daca am fost asa vreodata. probabil o sa am probleme la servici, pentru ca nu invat sa tac. poate o sa raman cu putini prieteni, pentru ca nu sunt o prietena comoda. poate imi va fi din ce in ce mai greu sa ii inteleg, sa ma inteleaga. lucrurile in care cred sau credeam, nu le mai recunosc in jur, iar recent am aflat ca nu trebuie sa le mai caut.
vreau... nici nu stiu ce vreau, e complicat rau. pana ma hotarasc ce vreau, ce rost are sa fiu sincera intr-o lume a minciunii? poate ca asa trebuie sa fie!

starea de azi

2010-03-08T10:28:00.001-08:00

faze

2010-03-06T03:12:00.000-08:00

15 ani.
de ce in preajma baiatului ala cu ochi verzi mi se strange stomacul si ma trec fiori reci? ce-ar fi daca merg si eu la discoteca cu celelate fete, ma atrage atat de mult ideea, dar daca afla ai mei? de ce or bea oamenii alcool, ca e oribil la gust!
20 ani.
de ce nu mai am stare? de ce ma macina privirile baiatului cu ochi albastri? cum sa fac sa fug de acasa, cu prietenii la distractie? oare daca sar pe geam or sa se prinda ai mei? ce ar mai merge o tigara...
25 ani.
de ce insista ai mei sa vin acasa asa des cand eu am atatea pe cap? de ce se baga in viata mea? cum sa fac sa scap de baiatul cu ochi caprui ca sa ma intalnesc cu cel cu ochi negri? la care ma gandesc mai mult de fapt? dar daca m-as duce direct de la club la servici, sarind peste somn?
30 ani.
ai mei nu ma inteleg deloc, si toate rudele care sar pe mine si ma innebunesc cu intrebari... daca mai continua sa ma bata toti la cap nu ar fi oare o idee buna sa nu mai trec pe acasa o vreme? cum sa fac sa raresc tigarile? si parca beau si cam mult, nu?
35 ani.
cum sa imi pierd timpul la petrecerea aia? mai bine stau acasa si citesc, sau dorm. oare de ce mi-o fi atat de dor de ai mei, cum sa fac sa-i vad? mai des? de ce or fuma atata oamenii, chiar nu se gandesc la sanatatea lor? dragostea? trece, stati linistiti, altele sunt importante!

nevazute

2010-03-01T10:52:00.000-08:00

- de ce ajungi mereu sa vezi lucrurile in negru?
- pentru ca am vederea foarte buna.

paradoxul zilei

2010-02-25T03:24:00.000-08:00

desi am din ce in ce mai multe haine, totusi nu am cu ce sa ma imbrac! sa fie dificultatea alegerii sau o nebuie ce trebuie tratata? ca doar ma duc la companie, si nu pe catwalk!
azi, in fata catorva toalete, am realizat ca imi e imposibil sa ma decid pe care sa o pun... poate ca daca as fi avut o bluza simpla bleumarin totul ar fi fost perfect, se incheia dilema, ca ar fi mers la fix cu aia si cu ailalta. dar asa ceva nu am in garderoba, ce pacat! practic, trebuie sa merg la shopping ca sa-l achizitionez. uite cum vine natural, fara sa-mi propun cumva. cu gandul asta imi pun cea mai simpla bluza gri si cei mai simpli blugi si ies din casa. a, si ceva comod in picioare, ca sa pot bate magazinele.

da, e logic, cu cat am mai multe posibilitati cu atat aleg mai greu, si nu, nici dupa achizitionarea bluzei bleaumarin, nici a pantofilor galbeni ce imi lipsesc nu mi se vor rezolva dilemele. nu va mai fi nicicand usor, ca inainte, cand avem doua perechi de pantaloni si patru bluze. ce vremuri!

calatorie prin jungla aparatului birocratic

2010-02-23T04:34:00.000-08:00

azi am intalnit ceva senzational: un functionar amabil, la o banca. dar ajung la asta mai tarziu. mai intai alergatura mea la administratia sectorul 6 ca sa ma inscriu la rolul fiscal cu casa, o aventura, evident, kafkaiana.
inauntru, cred peste 300 de oameni stand intr-o dezordine absoluta ba la coada, ba pe la birouri, majoritatea alergand buimaci de colo colo ca vezi doamne, treaba cu luatul bonului de ordine si afisarea lui pe ecrane i-a cam derutat.
odata intrata in invalmaseala aia cu un miros de inchis si de batran, am realizat ca nu exista instructiuni sau indicatoare. deci intri bine mersi si...stai. sau ceri ajutorul cuiva, pentru ca a ghici unde e biroul de informatii e absolut imposibil, din moment ce el se afla undeva in fundul cladirii, dupa un culoar intortocheat. locul lui ar fi fost multa mai potrivit mai in fata, dar ma rog. cei in varsta, adica aproape toti cei dinauntru erau de-a dreptul terifiati si nu intelegeau ce se intampla. m-am uitat la fetele lor: triste, urate, apasate de griji, fete pe care nicidecum nu se citeste vreun spririt fin, unele din ele brutale si necizelate, incruntate, derutate, oameni imbracati in haine inchise la culoare, ponosite. si, ca sa fie treaba treaba, in marea aia de oameni erau trantite cumva in mijloc niste scaune pentru cei ce vor sa astepte stand jos. scaunele alea mi-au trezit rasul, erau pur si simplu hilare, aliniate ca la spectacol, cu bietii oameni pe ele, privind in fata spre ecranele ce afisau numerele de ordine si aratau de-a dreptul penibil, caci e greu de imaginat firescul unor randuri de scaune in mijlocul unei multimi care se calca in picioare.
functionarii blazati, toti isi faceau treaba mecanic, vocile lor sunau automat si erau la randul lor ponositi, uzati, fara suflu tineresc.
''unde pleci domne, auzi, hei, matale tataie unde fugi ca aici e randul dumitale, uite vezi? acolo sus e afisat numaru' 137 si mata ai numaru 137, pricepi? striga o cucoana roscata la un nene in varsta tare, sa tot fi avut trecut de 80. si nenea tot nu intelegea. ''aloooo''.
m-a cuprins disperarea. am iesit afara tragand aer in piept, nu pentru ca am rezolvat cu inscrierea fiscala, ci pentru ca am putut sa ies de acolo, cu gandul sa nu ma mai intorc curand.
apoi m-am oprit sa platesc rata, la intamplare la un sediu piraeus din zona domenii. cand am intrat, o prezenta agreabila m-a intampinat direct de la usa: cu ce va puteam fi de folos, stimata domnisoara? nu, nu era la misto, ca asa am crezut si eu la inceput. doamna respectiva avea in jur de 40 ani, o tinuta profesionista, un zambet cald si cuvintele sunau lin si alunecau ca un balsam peste toate traumele birocratice suferite in ultima vreme. m-a intrebat amabil daca vreau si aia, si cealalta, dar ia sa vedem si cat aveti in cont, etc. ''sunteti reala?'' nu m-am putut abtine s-o intreb.... da, era reala si pentru tratamentul ei ma voi intoarce la acea banca mereu. o sa renunt la gretoasele de alba iulia care mai ca nu-ti dau cu ceva in cap cand le ceri sa-si faca treaba.
doamna mea de la piraeus mi-a spus cu voce vioaie la sfarsit: sa aveti o zi minunata domnisoara, si va mai asteptam, a fost o placere''.
si din partea mea, sincer. si, mai ales....o mare surpriza.

big girls don't cry

2010-02-08T10:40:00.000-08:00

hotarat, eu nu o sa fac lucrurile niciodata cum trebuie. adica ca ceilalti. si totusi asta ma framanta, ma incapatanez inca sa-i multumesc pe toti si mai ales vreau sa fiu si impacata cu mine, un fel de eroina care cade seara lata pe jos de epuizare.
o fi pentru ca mi-am trait copilaria si adolsescenta cu un picior in comunism si cu unul intr-o era de o identitate ambigua, cu inceput de libertati confuze, intr-un haos in care intamplator incepeam sa-mi conturez personalitatea.
si o fi pentru ca mai tarziu mi-am pus singura o mare presiune asupra-mi sa arat lumii intregi ca e OK, ca reusesc, ca sunt o superwoman care trece cu succes prin tot, care abordeaza cu intelepciune asperitatile vietii depasindu-le, o femeie echilibrata ce rationeaza totul desi cu o sensibilitate aparte, toleranta dar cu principii, flexibilia dar si verticala, care nu cade, nu are slabiciuni, nu-si permite depresii, nu plange, nu sufera, ba chiar e infloritoare si cu obrazul proaspat ORICAND. si care mereu ii incurajeaza pe altii uitandu-se pe sine.
suficient de inteligenta cat sa sperie, insuficient de proasta cat sa atraga pentru mult timp.

pana cand mi-a venit ideea ca i-am pacalit pe toti dar in primul rand pe mine: I am not a superwoman! mie imi place sa ascult muzica si sa studiez norii, am caderi si momente de slabiciune, pe care doar nu vreau sa le accept formal. suferintele mi-au incrustat rani amare in inima, sunt hipersensibila, cuvintele sau gesturile altora ma zguduie. uneori sunt rea si invidioasa, absurda, geloasa si paranoica. gresesc sau dezamagesc des pe altii, pe mine.
dar astept ploile de vara si in fiecare seara ma gadesc ca pierd cate un apus de soare. cateodata ma plimb ore in sir pe strazi, insotita doar de gandurile mele, urmarind rafale de vant sau umbra unui parfum doar de mine perceptibil.
alteori plang fara motiv, iar fetele super nu plang niciodata.

temporary unavailable

2010-02-02T12:33:00.000-08:00

nu mai vreau sa simt pe pielea mea ca absolut totul in viata asta tine de o lupta mai mult sau mai putin crancena. nu mai am chef sa negociez, sunt obosita. mi s-a luat de banci, notari si dezvoltatori imobiliari, de minciunile si tertipurile lor, de furtul legal practicat de toti cu acte in regula. nu imi place lumea asta, e de o uratenie hidoasa. impreuna cu sistemul, masinile, criza, procedurile, vina nimanui, birocratia. pur si simplu vreau sa se termine.
poate o sa povestesc odata despre aventura sau indraznetul vis de a-mi lua o casa. sau poate nu. una peste alta m-a mai lovit si boala. stau in pat si nu pot sa ''traiesc''. nu mai am timp pentru ceea ce e important, cum ar fi muzica sau cartile. sau sa ma gandesc la lucruri.
temporar, ma simt scoasa din uz.

jocul de-a muzica

2010-01-23T01:11:00.000-08:00

cand ascult mozart e ca si cum sunetele muzicii se suprapun perfect pe bataile inimii mele, asa cum nicio alta traire nu are darul sa o faca. si mai intotdeauna ma gandesc cum ar fi sa reproduc eu pentru altii vraja acelor note...
ma intreb ce m-a oprit sa devin interpreta de pian, aveam toate premisele: ai mei m-au inscris la cursuri, profesorul de pian ma incuraja spunandu-mi ca am potential. si totusi pentru mine clapele pianului erau o joaca. imi placea sa le ating, dar cantatul dupa note imi parea greu, nu ma concentram serios, gandurile imi fugeau doar la cum o sa ma joc cu ceillati copii in pauze, pe somptuasele trepte ale casei de cultura. asta a fost joaca mea de-a cantatul la pian.
apoi am uitat si de asta si m-am trezit pe cai mult mai telurice.
de ce am apucat-o pe acolo?!
meditez la asta, serios.

se poate - la elements

2010-01-15T09:21:00.000-08:00

anul asta am amanat revelionul cu o saptamana. mai bine zis petrecerea aia obligatorie de pe 31 decembrie s-a mutat pe 9 ianuarie, ca uite asa am avut chef. ca sa nu mai vorbim ca a fost de vreo patru ori mai ieftin. iesirea s-a produs la club elements din herastrau si a fost cu tot tacamul: betia de rigoare, dans pana dimineata, luat prieteni in brate fara motiv, rasul acela care scoate energii afara, rasul acela pe care nu vreau sa il uit. desi cred ca pot sa mi-l reamintesc usor dupa cateva pahare:)
clubul arata frumos, elegant fara sa fie opulent ca altele. barmanii sunt OK, poate un pic cam distrati. nu am avut incidente, situatii sau dialoguri kafkaiene cu niciunul.
am rezervat o masa, asta insemnand o consumatie minima de 50 ron de persoana. un cocktail e cam 23 Ron, un pachet cu votca/whisky si sucurile aferente cam 300 ron. in rest dansatoare, spectacol cu fete semidezbracate dupa ora 12.30, spre incantarea domnilor.
nu am vazut fitze duse la extrem. acu sa ne intelegem, nu se poate fara fitze deloc, ca fitze am si eu pana la urma, cateva acolo. nici rochii de seara vaporoase nu am vazut, sau fuste de balet cum se poarta acum prin cluburi. nici valuri de sampanie curgand aiurea prin aer. muzica era exact aia pe care vrei sa o asculti cand iesi. deci as spune ca au un DJ foarte inspirat.
nu am ce sa zic de rau desi ma stiu destul de critica. e chiar foarte bine pentru ce stiu ca se poate pe la noi. asa ca gata, odata distrata cred ca pot sa incep si eu anul asta ca lumea...

ce a mai ramas din strazile noastre sau Pitesti-Valcea, drumul infernului

2009-12-29T10:41:00.000-08:00

nu am facut poze, era imposibil. plus ca eram intr-o situatie extrema - aventura urbana e putin spus. i-as zice infernul de pe sosele.
nu e vorba de trafic sau aglomeratie, de drumuri inchise sau de lucrari nesfarsite. suntem continuu inovativi: e vorba de craterele de pe strazi, ca ''gropi'' e o notiune expirata. de aparitia lor peste noapte pe soselele tarii pe care, acum o luna, totul era in regula. aparent.
un exemplu probat este soseaua pitesti-rm. valcea, momentan aproape de impracticabilitate. mare atentie la aceasta ruta! in special in zona Zamfiresti-Moraresti gropile-cratere ating juma' de metru, au o frecventa incredibila si neasteptata. am vazut accidente, interventii de politie/salvare, pagube materiale. norocoasa ca doar le-am vazut.
calitatea desigur proasta a materialului asfaltic a dus la alterarea lui in contact cu produsele antiderapante aplicate cand iarna, evident, ne-a luat prin surprindere. dar oare nu era mai simplu sa se fi facut niste teste inainte (cronologic vorbind) de aceasta infinita remodernizare a soselelor?
masurile? plutonul de executie, de impuscat pe cei care au gandit minunata strategia de calitate. pardon, ce e aia?
vor plati ei oare? mi-e teama ca va fi invers. noi platim si vom plati. trecut si prezent la un loc. licitatia sau spaga vor pica la fix, cu bani tot in buzunarele ''lor''.
cauze? nu stiu de ce ma mai obosesc cu intrebari.
mentalitate, arivitie, goana dupa spaga si, din pacate, acea infinita prostie care ne urmareste si de care nu scapam usor, pret de cateva generatii bune. si cu pret de vieti, la propriu.

poveste de iarna

2009-12-20T01:43:00.000-08:00

seara de iarna ca-n povesti, nameti ca niste fantome imense se inaltau afara. incepea sa se intunece, stateam in casa, ascultam Coldcut si beam vin rosu dintr-un pahar pe care il duceam poate prea des spre buze. in timpul asta lacrimi amare imi izvorau din ochii obositi si se rostogoleau fierbinti in jos, amestecandu-se cu inghititurile de vin.
un vuiet indepartat se auzea afara cand a aparut el. mi-a sters lacrimile si m-a chemat:
‘’sa fim una cu albul imens’’.
stia unde sta izvorul lacrimilor mele.
‘’ma doare albul asta’’ am spus.
afara aerul era tare, obrajii mi-au amortit pe loc si rasuflarea mi s-a transformat in norisori mici, alburii ce se risipeau in aer. ne priveam, zapada era absurd de alba, lacrimile imi inghetasera. ochii lui sclipeau si in raceala serii aveau o blandete ireala.
‘’vreau sa razi’’, a spus.
privirea lui ma zdrobea. inauntrul meu ceva palpita ca o zbatere dureroasa si-am ametit, de ochii lui, de aerul tare. era insuportabil.
am alunecat in zapada spumoasa si ne-am batut cu ea, ca doi copii. nu imi mai simteam fata, urechile ma ardeau, parul mi se incalcise si se amestecase cu bucati de zapada. radeam nebuneste, un ras dracesc... si asa strabateam orasul cautand poteci printre case impovarate de zapada, cu hornuri fumegande care parca nu erau din bucuresti ci se ivisera acolo printr-o magie, sa ne fie noua decor in poveste. zapada trona in copacii incarcati care sclipeau ca in vis, iar noi cadeam imbujorati, rasuflarile ni se amestecau si buzele ni se cautau fierbinti printre printre falfait de par negru si cristale argintii de zapada.
‘’ma doare asta’’, am spus eu.
‘’sunt nebun dupa tine’’, a spus el.
ceva indepartat ca o explozie s-a auzit atunci, tulburand linistea stranie a serii de iarna. inima imi batea foarte tare, sa fi fost inima?
cerul negru statea sa cada, sprijinit in tintele lui argintii.
imprejur, o liniste deplina.

bilant de an

2009-12-16T07:05:00.000-08:00

se apropie sfarsitul anului si nu sunt nefericita!
pana acum aveam prostul obicei ca la final de an sa ma bag intr-o autoanaliza severa, trecand cu o bifa prin dreptul urmatoarelor: casnicie, copii, casa, bani, realizari la job, multumire sufleteasca. asta ca sa cuprind in cateva puncte generale asa-zisele valori ale societatii actuale, cu ''optional'' la multumirea sufleteasca. si intotdeauna bifam cu NU, iar ca o consecinta directa o stare de depresie se instala, sau poate deja eram in ea. asa ca am ajuns sa nu ma simt bine in preajma sarbatorilor.

si iata ca nici anul asta nu m-am maritat, nici n-am facut copii. nici nu am pasit pe vreo scara ierarhica. pai vremurile astea mi le voi aminti mereu! poate mie mi-e rau de-atata bine!

deci: nu am griji, nu ma cert cu nimeni, scot pasta de dinti din tub cum vreau eu, nu imi plang copiii, nu imi refuz nicio placere si sunt o mica diva in lumea mea, nu ma face nimeni sa sufar sau daca ma face nu ma (mai) prabusesc pe jos. ma indragostesc si e frumos, las dracu controlul si imi traiesc starile. nu pup pe nimeni in fund si dorm bine noaptea. deci nu sunt bogata, dar sunt libera. nu sunt fericita, dar nici nu sufar. eu si ai mei suntem sanatosi... anul asta imi place bradul din casa, si colindele, si fetele oamenilor inrosite de frig, si mirosul de iarna din aerul rece.
si imi place teribil ca am invatat multe. ca mi-am depasit niste limite, ca am aflat pe pielea mea ca se poate.
imi place ca realizez cat de putine stiu, sau fac.
ca vreau si mai mult. indiferent ca asta va insemna sa sufar... cine stie, chiar la anul pe vremea asta!

la embassy, sau cum procedura bate viata

2009-12-11T03:45:00.000-08:00

seara la embassy, un club de fitza pe undeva prin pta lahovari. locatia arata bine, decorata cu bun gust, compartimentata pe camere ca si cum poti face chestii diferite in aceeasi cladire: sa mananci, sa ai o conversatie draguta, sa dansezi.
o sa ma opresc la camera in care se dansa si in care, ulterior am vazut, se desfasura o petrecere de firma cu buget.
ma duc spre bar sa-mi comand ceva si am un dialog realmente kafkaian cu barmanul:
- un guiness, va rog
- sunteti de la petrecere? imi raspunde tot printr-o intrebare
- nu, ii spun desi simteam ca dadusem raspunsul gresit
- atunci trebuie sa stati jos
am uitat sa precizez ca eu si grupul meu eram pe ringul de dans
- pardon? sa inteleg ca nu vindeti la bar? adica cu bani, ma explic, aratand spre continutul postetei minuscule.
- ba da, dar trebuie sa stati jos, imi repeta tipul
marturisesc ca nu am reusit sa pricep intelesul acestor cuvinte simple si l-am intrebat inca o data:
- deci nu ma serviti... in picioare? am inceput sa rad in sinea mea, apoi cu glas tare
tipul era dezorientat, dar serios si mi-o reteaza scurt:
- nu, trebuie sa va asezati
ma incapatanez si incerc sa vad pana unde poate duce:
- deci vreau sa cumpar o bere, nu sunt de la petrecere si nu vreau sa stau jos...nu ma serviti?
- ati inteles! nu va servesc! si fata i se lumineaza de bucurie ca am priceput odata
- de ce?
- pentru ca asa prevede procedura, imi raspunde.
am crezut ca nu aud bine si am vrut sa ma intorc sa-l intreb daca au implementat cumva si controalele sarbanes and oxley. dar am renuntat si am plecat pur si simplu, cu gandul sa caut un local cu mai putine pretentii, care nu aplica proceduri asa complicate.

concertul

2009-12-08T01:56:00.000-08:00

tchaikovsky, violin concerto
o muzica stralucitoare, ca si filmul lui mihaileanu cu acelasi nume

....

2009-12-08T01:43:00.000-08:00

mozart, piano concerto no. 21, andante

no comment

2009-12-04T03:24:00.000-08:00

- am uitat sa va intreb ce fel de achitare doriti. exista trei posibilitati: achitare reala, achitare aparenta si taraganarea la infinit. achitarea reala este, fireste, cea mai buna, dar n-am pic de influenta pentru solutia aceasta. dupa parerea mea nu exista nimeni care sa poate determina o achitare reala. probabil ca numai nevinovatia acuzatului o poate provoca. si cum dumneavoastra sunteti nevinovat, ar fi intr-adevar posibil sa va bizuiti numai pe factorul nevinovatiei. dar in acest caz nu aveti nevoie nici de ajutorul meu, nici de al altcuiva.
la inceput K se simti complet uluit de expunerea aceasta metodica, dar, revenindu-si, spuse la fel de incet ca si pictorul:
- cred ca va contraziceti.
- cum asa? intreba pictorul rabdator.
si-si lasa capul pe spate, zambind. zambetul lui trezi in K sentimentul ca ar trebui sa descopere contradictiile nu in cuvintele pictorului, ci in insesi procedeele justitiei.

procesul, kafka

the city of K - II

2009-11-30T01:00:00.001-08:00

la praga prezenta lui kafka se simtea peste tot.
hotelul in care am stat era de fapt cladirea in care kafka avusese biroul pe vremea cand lucra la o companie de asigurari. peste tot erau urmele lui: poze portret pe pereti, barul hotelului era transformat intr-o biblioteca, numele lui imprimat pe servetele, pe pixuri, pe semnele de carte.
dupa aceea umbra maiestuasa a castelului pe varful dealului ne urmarea la orice pas, exact ca mirajul din opera cu acelasi nume.
lucrurile stupide care ni s-au intamplat la intoarcerea de la castel, asa cum numai intr-o opera de-a lui kafka ar fi fost posibil, cand odata cu vestea ca podul s-a inchis si ca trecerea nu mai e posibila, am aflat si ca s-ar putea sa murim daca o totusi o facem. spus cu zambetul pe buze de un fel de ''secundanti''.
toate intamplarile care au urmat apoi, cu iz de poveste cand romantica, cand absurda.
trairile interesante de la vizita in muzeul kafka, labirintul acela cu pereti reci si intunecati de-ti dadea fiori pe sira spinarii, cu reflectoare fixate pe obiective, scrisori, poze, texte, din care cele mai frecvente mi s-au parut petitiile lui K catre diverse insitutii pentru a fi scutit de munca, din diverse motive. acum, cunoscandu-i destul de bine opera mi se pare aboslut potrivit acest gen de petitii cu viata lui.
muzica aceea stranie ce insotea pe tot parcursul traseului in muzeu, precum coloana sonora a unui filma de groaza, care varia in intensitate de uneori tresaream de-a binelea. sentimentul ciudat ca nu mai stiu unde ma aflu si nici cum sa ies din acel labirint... sau o fi fost doar o stare de spirit.
in fata manuscrisului Castelului am trait o emotie speciala. niste pagini ingalbenite, scrise cu un scris dezordonat, iata romanul pe care il indragesc atat de mult, asa cum a iesit el de sub mana lui kafka.

U can buy me with a coffee

2009-11-26T13:06:00.000-08:00

urma, buy me with a coffee

pe faza

2009-11-19T02:04:00.000-08:00

succesul unei casnicii consta in scurtimea duratei in care cei doi parteneri au nevoie, dupa consumarea scandalului, pentru restabilirea imaginii de sine.

lost somewhere... sau dragostea vine de la cap

2009-11-18T03:37:00.000-08:00

cred ca daca ar exista vreo competitie cu tema ''contributia mintii in fabricarea povestilor de amor'' cu siguranta m-as prezenta increzatoare, imaginatia excesiva si extinderea visului in realitate fiind una din specialitatile mele.

de mica am avut o lume aparte, paralela cu realitatea, in care traiam povesti cu iz de fantastic. permanent eram vrajita de un fir epic invizibil ce continea la inceput printi si printese, castele si neaparat lupte din care binele invingea intotdeauna. apoi am crescut si mi-am pastrat obiceiul, indrumata fiind de modelul relational pe care mi l-au servit ai mei: dragostea si fericirea. nu le pot reprosa parintilor ca nu au deschis cu mine la varste fragede discutii filozofice despre dragoste si fericire si ca m-au lasat sa ma conving singura ca IDEALUL se va multiplica si metamorfoza in mai multe chipuri al caror farmec va sta in puterea mea. sau ca m-au lasat sa aflu ca dupa epuizarea febrei de inceput, cand ochii se deschid lucid, ce ramane din cel ce m-a vrajit poate fi adeseori doar un tip banal, complet lipsit de farmec.

intr-un elan de autoanaliza m-am intrebat daca dragostea poate sa vina ''de la cap''. de cate ori m-am indragostit oare asa? raspunsul a venit onest: pornind de la o compatibilitate elementara si antrenata de scenarii in care viteza de derulare a faptelor e in mintea mea de vreo zece ori mai mare decat in realitate (de parca ma grabesc undeva, poate spre vis), senzatiile se multiplica si se dezvolta de la sine. apoi devin coplesitoare, povestea se hraneste cu puterea mintii, capata o viata intensa si imi provoaca emotii paralizante.
astfel am atribuit altora calitati imaginare, pe care nici nu le-au avut vreodata. pe principiul asta poate iubirea nici nu exista, dar inca prefer sa cred altceva.

mintea mea isi are o contributie activa in crearea povestilor. dorintele ce defileaza salbatic pe taramul LIBER al viselor se proiecteaza pe realitati care imi sunt la indemana, iar eu in tot timpul asta nu incetez sa-mi imaginez crezand mereu cu incapatanare ca ceva senzational o sa vina. ma pot impotrivi oricarui lucru, mai putin imaginatiei. mintea asta imi face uneori viata amara, visele mele depasesc orice limita si imi intind capcane la tot pasul, caci dorintele sunt definitiv reglate la inaltimea lor. sunt condamnata sa-mi suport produsele imaginatiei o viata.

inainte de a convietui cu altii trebuie sa invat sa convietuiesc cu o minte complicata, nelinistita, analitica, captivata de povestile frumoase si incalcite, fascinata de cele imposibile. cred ca problema mea principala este incapatanarea si incapacitatea de a accepta ca am pur si simplu o existenta banala.

statistica inedita

2009-11-09T00:54:00.000-08:00

nu e usor sa diluesti cu o femeie.
cu doua e cumplit de greu, e iadul pe pamant.
de la trei in sus lucrurile se simplifica de la sine.

(auzita de la un amic, traita de unii si recunoscuta de cativa)

drumurile mele toate

2009-10-26T10:02:00.001-07:00

probabil ca sunt pe undeva, ratacita. ma caut, totul e peste cap in viata mea, totul e altfel, e invalmaseala si dezordine, emotie, neliniste.
lucrurile mele sunt impachetate in cutii, in mintea mea se ingramadesc ganduri dezordonate, inima imi bate in batai rapide si ma inteapa usor, din cand in cand.
si iar simt ca am lasat o etapa in urma.
privesc la vechiul meu drum: am alergat pe el vesnic nelinistita, dar am avut grija sa nu ma abat de la drumul familiar. nu am luat-o pe alte cai, mereu m-am dus doar pe acolo pe unde stiam eu. poate ca toti facem lucrurile intr-un fel anume.
insa acum m-am gandit sa rup drumul si sa cotesc pe alaturi. si am respirat adanc, m-am privit in oglinda si mi-am spus : acum e acum, curaj!
si limitele mele rigide au cedat indoindu-se sub vointa de a le depasi. lanturile ce ma tineau ingradita s-au rupt.
nu e simplu si nici usor, dar cred ca stiu unde era defect mecanismul care ma sufoca acolo, stransa in ele.

safe from harm

2009-10-26T09:47:00.000-07:00

massive attack, o iubire veche a mea...

Praga, the city of K

2009-10-16T06:06:00.000-07:00

a fost odata ca niciodata Praga.
un oras de poveste, cu o poveste in el. cu printese si printi misunand prin castele cu turle inalte, cu imparati si slujitori in armuri stralucitoare, cu trasuri trase de cai impodobiti in straie colorate.
cu un parfum vechi si drag, unduind pe alocuri in arome de vin fiert. cu o muzica mangaietoare, senzuala si dulce care aluneca in rafale sparte de vant.
cu fenomene miraculoase, bineinteles. si cu vraji al caror efect e naucitor si halucinant.
si, pe langa astea, orasul lui K!
as fi vrut sa ma metamorfozez si eu intr-o printesa si sa traiesc fericita acolo, pana la adanci batraneti...

posibilitati

2009-09-23T11:17:00.001-07:00

diferenta dintre o relatie oarecare si iubire?
intr-o relatie ordinara ceea ce te atrage la partener este ceea ce iti imaginezi ca vei primi, el fiind mobilul cu ajutorul caruia visele devin realitate. decizi asupra actelor tale si astepti cu rabdare ca prietenia, tandretea si siguranta sa se transforme in iubire.
in cazul iubirii pasionale toate rationamentele se prabusesc. nu hotarasti, ci hotararea pune stapanire pe tine indiferent cine e alesul, cat intruchipeaza din asteptarile tale sau unde se situeaza pe scara ta valorica. timpul dedicat selectiei se comprima la minim, iar asteptarile si dorintele imprumuta chipul Lui, oricare ar fi acela.
si poti sa speri ca iubirea se va transforma in prietenie, daca asta mai poate fi aspirational in caz ca se termina prost.

just another point of view

2009-09-20T13:58:00.000-07:00

astazi s-a produs o nedreptate: doi oameni l-au maltratat pe kafka.

primul a fost fata de la librarie pe care am rugat-o sa-mi caute in calculator ''procesul'' lui kafka si m-a intrebat incurcata si mirata, de parca intrebasem de cel mai obscur titlu vreodata:
- de cine???
- de kafka - ii raspund
tasteaza, si pe ecran apare cuvantul ''cafca''. bizar si trist, iar asa schimonosit parca imi era strain.
- nu avem!
parca nu a fost vocea mea cand am corectat-o jenata : cu k!
cer oare prea mult de la cunostintele unei vanzatoare de carti?

al doilea a fost o anumita persoana care se erijeaza intr-un bun cunoscator al literaturii si dintr-un zel pe care il credeam fondat scrie pe un blog destinat criticilor literare. ajuns la kafka, declara sec ca nu prea are ce sa zica, ca e doar ceva ce trebuie bifat si cam atat. m-am simtit intrigata.
sau poate ca am doar un punct de vedere diferit.
sa fie doar problema mea ca gasesc ''castelul'' o capodopera?!

...si marea

2009-09-15T09:40:00.000-07:00

tot timpul ceva ma surprinde la mare, de fiecare data o vad altfel si nu stiu de ce sau daca nu cumva diferenta nu se naste in ochii mei asa cum frumusetea sta in ochii privitorului... dar marea are stari! are mood-uri, are schimbari de dispozitie, e cameleonica, inselatoare, sagalnica, instabila si rasfatata.
de data asta m-a frapat felul in care se termina la orizont intr-o linie clara, albastru inchis. cum aici era spumoasa, tulbure, incarcata de alge si cum culoarea se cernea usor mai incolo, spre orizont, atingand claritatea cea mai pura.
si cum nu iti puteai da seama exact unde se termina verzuiul murdar si unde incepe albastrul cel mai limpede. granita indecisa terminata intr-o linie grava, precisa, atunci cand se loveste de cer.

pe langa

2009-09-03T12:09:00.000-07:00

cred ca nu prea mai sunt in masura sa vorbesc despre aventura urbana de cand nu mai stiu ce se petrece in lume... ies in oras rar, prin cluburi doar la evenimente. nu ascult stiri, nu citesc presa.
dar stiu ca exista peste 30.000 de specii de pesti si ca dintre toate, doar 7 sau 8 au capul in forma de ciocan. si mai stiu foarte multe despre tutankamon si despre religia araba. tv-ul meu sta pe discovery, travel & living, animal planet.
si prefer sa ma imbogatesc citind, decat sa ma uratesc fiind la curent cu toate enormitatile actuale, cu aspect palpabil sau teluric.
cred ca nu as face distinctie intre o mondenitate avand erou un manelist si o stire despre evolutia vietii electorale.

dezinteresul fata de ce e in jur are doua fete, cum de altfel mai mereu au lucrurile: una buna, tradusa prin evitarea sentimentului de sila si alta rea, prin dezinformarea care uneori ma poate afecta negativ.
sunt deci ''pe langa'', dar nici nu am chef sa ma straduiesc sa fiu ''inauntru''. de exemplu nu reusesc sa ma identific cu organizatia din care fac parte si nici sa ma recunosc in vreo ambitie carieristica observata la colegi de ai mei, ba chiar mi se pare un bullshit:-).''de ce'' e intrebarea cea mai frecventa cand incep o noua zi de munca...
of, multe nu ma intereseaza, dar acele putine care ma prind cu adevarat, imi aduc cei cativa stropi de multumire in viata.

identitate romaneasca

2009-08-29T03:19:00.000-07:00

in vacanta am fost un pic intr-o etapa de recitire. am recitit unele carti pentru intelegere aprofundata, altele pentru redimensionarea intelegerii, altele din dragoste pura sau pentru senzatiile oferite. din dragoste pura voi reciti poate inca o data ''maestrul si margareta'' iar pentru senzatii ''un veac de singuratate''.
dar acum de autorii romani vreau sa vorbesc. am recitit camil petrescu, mihail sebastian, cella serghi, cezar petrescu, ionel teodoreanu, nichita stanescu, minulescu - si am simtit cum un teribil sentiment de mandrie ma incearca, reconfortant pentru orgoliul de roman agresat si in pericol de ameninatarea identitatii, din ultima vreme. si e sigur : avem ceva al nostru, avem substanta.
''ultima noapte'' a lui camil de exemplu are o atmosfera romaneasca autentica pe care am trait-o si simtit-o in fiecare fila si cu fiecare nerv sau por. ea oglindeste parca ceva din mine sau semeni ai mei, indoielile, temerile, geloziile, frustrarile, ambitiile, arivitia, specularea situatiilor, curajul si nebunia aia ata de cunoscute, atat de intalnite in jur. noi, romanii, chiar suntem intr-un fel, noi simtim si traim intr-un mod particular, avem placerile noastre si un stil aparte de a gusta viata, din care nu lipseste un spirit ironic, uneori boem, alteori jalnic, chefurile, romantele. avem un fel ingenios de a ne descurca si de a fi, de a vorbi si de a face, o pofta nebuna de viata, o forta abrupta a firii, o pasiune uneori inaltatoare, altadata destructiva.
sunt unele carti pe care le deschid si inauntru o atmosfera familiara ma intampina imediat. este prezentul doar ca sub alta fata, a vremurilor de altadata. parca le adulmec si parfumul, parca le aud si muzica...

Bach, Toccata and Fugue in D minor

2009-08-29T02:54:00.001-07:00

ascultat si urmarit in acelasi timp. uluitor, magistral si desi trist, un coltisor din inima mea tresare de infiorarea unei bucurii imense. va rog, aveti rabdare pana la capat!

bike boy's story

2009-08-28T07:52:00.000-07:00

''sweet girl, read this newspaper and be sure you are in my mind all the time since I saw you for the first time, in the beginning, in that afternoon (sorry, but I can't translate venturiano)''. semnat ''bike boy''.
ce pacat ca nu stiam engleza deloc pe vremea aia. am lasat scrisoarea din mana uluita de parca i-as fi inteles continutul. era un mesaj de dragoste, cu siguranta. in primul rand intelesesem ca era implicat ''venturiano'', in al doilea rand, simteam. sau invers.
reconstituiam in minte: sunase soneria la poarta, fugisem, gasisem un ziar strecurat pe alee si in el impaturit un biletel de hartie. m-am uitat lung: pe strada, nimeni. o caldura insuportabila, cu efect de fata morgana la orizontul deformat.
nu intelegeam mare lucru, dar imi placea ce simteam. cineva ma iubea cu siguranta, si se vroia misterios, un val de dragoste plutea in aer, spre mine. m-am intors neclara si fara chef la studiile mele. ma pregateam pentru examenul de admitere la facultate, dar mi-au zburat imediat matematicile de sub ochi si mai ales din minte. am recitit scrisoarea inca o data si inca o data. cine sa fie? se semna ''bike boy'' si m-a strabatut un gand vag. am devenit nelinistita, clocotitoare, integralele si sirurile nu se mai lipeau de mine.
asa m-am chinuit toata vara. serile treceau si aveau parfum de regina noptii, iar stelele straluceau misterios tintite pe bolta cerului intunecat. in twin peaks se apropia sarutul lui agent cooper cu donna si eu urmaream cu infrigurare filmul seara, iar ziua ingurgitam cantitati imense de probleme la mate, in timp ce gandul imi fugea pe alocuri la bike boy. din cand in cand scoteam scrisoarea impaturita in culegerea cu probleme si o reciteam aiurita si distrata. incepuse sa se simta un parfum intens de iarba arsa de soare si greierii asaltau noptile cu note care se rareau a sfarsit de vara...
dupa admitere, imediat, m-am apucat de invatat engleza. sensurile scrisorii se luminasera insa cu mult inainte ca eu sa o traduc ca lumea, pentru ca o prinsesem oarecum ''din zbor'', inainte de studiul propriu zis. iar intr-o dupa masa de octombrie cand ieseam de la cursul de economie al lui Rugina, ''bike boy'' ma astepta langa coltul dinspre cibernetica cu o garoafa rosie in mana, imi amintesc cu precizie. blondut, masiv, cu niste ochi negri vii, cu o privire adanca si inteligenta pe care o mai zarisem candva. am ingaimat ceva acolo, nauca: tu!!!???
astfel m-a asteptat si peste un an. il alungam si aparea. afla tot ce trebuia sa afle, numerele de telefon de la gazdele pe care le schimbam, iubirile mele, dezamagirile, dorintele si frustrarile care ma incercau. ma lua pe sus si ma ducea la concerte simfonice si la opera. imi saruta mana, imi recita poezii si imi aducea flori, imi facea dedicatii la radio dupa ce, in prealabil ma suna si imi spunea : ''da pe pro fm''. ma saruta fara sa apuc sa ma opun, sau sa inteleg macar. il auzeam spunand ceva despre a face dragoste. nu intelegeam sensul sau ma prefaceam ca nu inteleg. si anii treceau. inca un an, alt telefon. iar o convinsese pe maica'mea la sute de kilometri ca, sub pretextul unui aspect foarte urgent ce se necesita a fi comunicat, trebuie sa-i dea numarul meu. ca asa si pe dincolo, si mama musca momeala.

nu mai stiu nimic de bike boy. anii au trecut, scrisoarea s-a ingalbenit. el s-a plictisit de repetatele mele refuzuri si schimbari de dispozitie, de cinismul cu care ii povesteam de iubitii mei. s-a saturat de toate ifosele mele, poate.
nu l-am uitat insa. nu am uitat vara aia cu parfum de mister chinuitor. ochii aceia patrunzatori, energia lui in a ma face sa-l iubesc... esuata, dar fermecatoare.
ultima data am auzit ca lucra la o televiziune prin londra...

don't

2009-08-28T03:05:00.000-07:00

by the way, I didn't mean to break your heart

2009-08-24T10:32:00.000-07:00

cum de se termina atatea despartiri cu asta? nimeni nu a avut intentia sa raneasca pe nimeni, dar iata ca, intamplator, asa a iesit. fir-ar sa fie! dar si mai tare e partea cu explicatia, totul are o explicatie. s-a gandit cineva ca nu mai conteaza atata timp cat raul e produs? intentia nu e sa ranesti, insa e o consecinta intrinseca. asa iau nastere frazele stupide, e suficient un pic de adevar - cred ca asta am invatat de la bukowski.

odata cu maturitatea trebuie sa ne acceptam si egoismul: uneori chiar nu ne pasa de altii si chiar daca ne pasa, asta ajunge sa nu mai conteze. e trist, stiu. dar sa-l vad eu pe ala care pune pe altul mai presus de sine. eu una nu am avut pana acum capacitatea de a face abstractie de propriile dorinte intru implinirea si prosperitatea altor indivizi (uite, pana si cuvantul ''in-divid''!). recunosc, sunt o fiinta imperfecta!

noroc cu uitarea. am uitat sa zic ca niciodata nu am fost de acord ca iertam, in schimb uitam, da. lucurile chiar se uita. pana acum eu mi-am uitat, poate, episoade foarte lungi din viata mea. pe unele le-am uitat involuntar, pacat, erau printre cele mai frumoase: anii 4, 7, 10. pe altele insa voit. se poate uita voit, am aflat.
si nu am fost la psiholog!

dupa aceea devenim mai maturi, cica. dar nu invatam sa abordam suferinta, ah stiinta asta nu se dobandeste, nici nu se preda la vreun curs! invatam doar sa evitam prostiile anterioare cu abilitatile, experienta si inteligenta emotionala acumulate pana atuci (vax).
in realitate, de frica. si aplicam toate stupiditatile astea pana la prima proba, cand se duce dracului totul.

bukowski

2009-08-23T11:20:00.000-07:00

o vara cu versuri multe - eu citeam cu precadere proza. si strecurat printre lecturi, mult bukowski. ''cea mai frumoasa fata din oras si alte povestiri'' mi-a placut mult, mai bine zis m-a zguduit. asa cum am mai spus aici, impresiile produse asupra mea au fost, o parte dintre ele, la nivel fizic. am simtit cum mi se strange stomacul. poezia mi-a placut si ea. ''dragostea e un caine venit din iad'' , ce poate fi mai sugestiv? asa-zisa poezie de fapt, pentru ca aia nu e poezie in intelesul clasic. atata ironie, atata adevar, o lumina intensa pusa atat de bine pe unghiul potrivit in interiorul relatiilor umane, incat pare absurd totul.
trebuie sa spun insa ca sunt dezamagita...odata ajunsa la ''povesti despre nebunia obisnuita''. la inceput am crezut ca mi se pare, mi-am spus ca doar trebuie sa fie acelasi bukowski care imi starnea reactii intense, cu binecunoscuta sa autoironie, cu limbajul brutal si direct, cu sentimentul ala al absurdului tipic american. dar cand am vazut ca trec de pagini si gandurile imi fug aiurea mi-am spus ca din pacate e adevarat: nu ma prinde. cu incapatanare am incercat alta povestioara, si alta, si alta. nu s-a mai legat si am fost trista, dar am lasat-o balta. de un absurd neinteresant, fortat - in perceptia mea cel putin - asa am gasit majoritatea povestilor. vreo doua-trei mi-au placut, atat. am inchis cartea necajita. omul o fi vrut sa spuna ceva, insa mesajul nu a mai ajuns la mine.
nu am sa uit insa cum am ras si cum am incercat toate acele senzatii nemaipomenite cu bukowski. pana la urma e un ins foarte haios, lipsit de pretentii, de figuri de stil pompoase si, foarte important, extrem de sincer. mama cat de sincer!

nu

2009-08-23T05:24:00.000-07:00

cred despre mine ca nu sunt frumoasa, dar nici urata. nu sunt realizata, nici ratata. nu am succese, dar nici n-o dau in bara. nu sunt bogata, nici saraca, nu sunt zgarcita, nici darnica. nu-s harnica, nici lenesa. nici tupeista, nici timida. nu sunt prea desteapta, dar nici proasta. nici slaba, dar nici grasa. nu sunt bolnava, nici sanatoasa. nu-s nebuna, dar nici prea zdravana.
nu sunt buna, dar nici rea. de fapt nu sunt buna deloc, ci doar sensibila.
si nu sunt nenorocita, dar nici fericita - ce poate fi mai rau?

la rascruce de ganduri

2009-08-22T10:38:00.000-07:00

azi cand stateam intinsa cu corpul obosit, dar placut destins dupa efortul alergarii si incercam sa savurez o carte, am simtit cum mintea imi devine nelinistita (nimic nou) si se populeaza dintr-o data cu idei multe, intr-o aglomerare teribila. straine, familiare, noi, vechi, cinice, absurde, arogante, nerusinate, ingrozitoare. pe cele mai multe nu le-as putea pronunta, nu-s mandra de ele. slava domnului ca nu se pot citi gandurile!
mintea mea e ca o gara, un loc de intalnire. parca nici nu ar fi a mea, functioneaza dupa regulile ei intr-un ritm independent de desfasurarea faptelor, respectiv a lucrurilor acelea care se intampla in jurul meu cu mine eroina, uneori.
vad trecand trenuri mai rapide, mai lente, unele poposesc, altele trec in voie, lasand dare lungi de fum in urma. si oricat as incerca, nu le mai prind niciodata. din jocul asta ies scantei. involuntar. in tot timpul asta eu nu contribui cu nimic, sunt doar o gazda. o gazda uimita: de unde vin? cand pleaca? si, mai ales de ce din incaierarea lor incalcita, dezordonata ies uneori scantei, scantei de adevar?!

delft, mica bijuterie a olandei

2009-08-19T03:49:00.000-07:00

liniste, nuferi, biciclete, culori, ziduri navalite de verdeata, lumina dulce de culoarea mierii, mori de vant, canale. casute de poveste... si eu, ca o mica printesa strecurandu-ma printre ele, metamorfozata in basmul lor.

departe

2009-08-05T11:22:00.000-07:00

departe, straina, incercand sa ma acomodez
iar cu peretii unui hotel nou
nu am cautat asta si nu am ce sa fac
dar se potriveste situatiei
melodiile lui Saint Germain sunt chiar starile mele
si nu am cum sa explic de ce...

cu euforie, semnat ''eu''

2009-08-05T10:45:00.000-07:00

seara la targoviste. rad, pentru ca eu chiar am vorbit serios ca ma duc la targoviste. am remarcat ca spun greu, dar cand o spun e pentru ca o si fac. m-am intors un pic la mine, adica - se intelege - spre inceputuri.
si rad, cant, cerul se invarteste peste mine cu toate stelele lui ca niste proiectii argintii. e bine sa uiti - mi-am spus, daca tot nu poti sa ierti, e bine sa uiti! iata un lucru la care ma gandesc de o vreme. si rad, si cred ca ranile nu ma mai dor demult. cred ca am uitat, era demult, acum e departe, simt euforie, ma simt sexy azi, chiar usor nebuna, e aventura, e pericol, eu pe motor cu parul in vant - cine ar fi zis? si rad, am un ras dracesc, e simpatic pana si asta cu patru clase de langa masa noastra, pentru ca nu ma intereseaza, azi sunt eu, imi constientizez fiecare linie a corpului, fiecare clipire a genelor, fiecare zambet. varfurile degetelor lui se opresc imperceptibil pe pielea umarului meu si creeaza o zona de fiori reci-fierbinti, un amestec de furnicaturi ce imi intuneca usor ratiunea. asa imi place cand ratiunea se da usor la fund, imi place momentul cand e umbrita de fiorii aia! nu controlez nimic si e bine, intamplator la asta ma si gandeam.
si imi imaginam. eu, el, pielea mea infiorandu-se.
ce ne imaginam e ceea ce ne dorim.

poetul contemporan, ale carui poezii le ascult zilnic in ultima vreme, spune ca viata e suma clipelor de euforie, caci doar atunci simti sau iti amintesti ca ai trait.
iau chiar acum harta, sa vad unde va fi urmatoarea oprire:)

e la fel ca inainte

2009-08-04T12:52:00.001-07:00

cum ar fi daca ar exista o garantie a unei alaturari fericite si bilateral reusite intre sexe? sa zicem ca cineva ar putea sa o dea sau s-ar putea obtine cumva. probabil s-ar evita adevarate dezastre. sau daca barbatii ar putea fi prieteni cu femeile, pe bune, fara agende ascunse. sau ce-ar fi daca nu ar exista mize, cum ar arata oare lumea?
dar rad, pentru ca intotdeauna e asa, bukowski avea dreptate:

e la fel ca data trecuta
sau altadata
sau inainte de alta data
iata o pula
si iata o pizda
iata nenorocirea!

Da si Nu

2009-08-04T12:45:00.000-07:00

- inteleg ca aveti o amanta, este adevarat?
- da, asa este. am o amanta...
- de ce, aveti probleme in cuplu?
- nu, dimpotriva!

me & Amsterdam

2009-07-22T11:54:00.000-07:00

cred ca daca imi adun impresiile despre amsterdam si incerc sa le stochez intr-un cuvant potrivit, acela ar fi ''libertate''.
cea mai puternica senzatie nu o am - asa cum intotdeauna nu caut asta la un oras strain - de la obiectivele de atractie turistica, de la centrul de oras dotat de regula cu o mare catedrala sau de la muzee, ci vine din pulsatia vietii, din parfumul stradutelor, din zonele non-turistice. de multe ori din aer, din unghiurile in care cade lumina sau din felul in care mi se pare ca zambesc oamenii. mi-au placut stradutele cu casele alea ale lor inalte, arhitectura lor calda, felul in care se imbinau culorile, niciodata in kitch (asa cum o dam noi :D), dar recunosc ca m-a cucerit de-a dreptul ceea ce vedeam pe ferestrele foarte inalte, intotdeauna larg descoperite. si nu ma refer la red district :), ci la zonele obisnuite. seara fiind puteai sa vezi totul inauntru, dar probabil pe nimeni nu interesa. orasul ferestrelor deschise as zice.

mi-a ramas intiparita in minte imaginea din livingul unei case: zece seara, el si ea serveau cina, la ei fiind masa principala asa cum la noi e pranzul. vedeam tot inauntru: tavanul inalt, peretii deschisi la culoare, interior foarte primitor, multe obiecte de arta, un perete intreg plin de tablouri. o lumina difuza, niciodata becuri puternice in mijlocul tavanului! el si ea stand la masa, asa cum ar sta la restaurant, discutand si ciocnind din paharele cu vin. eleganta, simplitate, un rafinament subtil in tot, si sunt sigura ca nu aveau 2-3 facultati sau cine stie ce bani. ea poate era lucratoare la cinematograf iar el functionar la central station. genul de oameni de rand care la noi e aproape o specie diferita (injuraturi, manele, seminte, bere la pet si neaparat un interes vehement fata de ce a facut vecinul).

am vizitat tot, am strabtut strazi, am batut magazinele, am facut tot ce se putea face. am gustat din viata lor. mi-au placut baruletele, am baut berea cea mai buna din lume numita ''la chouffe'' - am dezvaluit aici secretul lui daniel, sa ma ierte:D (parca trebuia sa facem reclama, nu?!). mi-a placut lipsa de stress si calmul lor, uneori enervant pentru stilul in care sunt obisnuita, ca noi suntem obisnuiti cu graba, ne grabim, nu avem darul de a prinde lucrurile simple din mers.
privirile senine mi-au placut, felul in care un trecator oarecare mi-a multumit ca l-am lasat sa treaca si apoi m-a batut prietenos pe umar. nu are sens sa aduc vorba despre organizare, infrastructura, sisteme, reguli sau mentalitate.
si, in plus ca sa si glumim un pic... cum sa imi fie oare intr-o tara plina cu femei uratele si cu barbati frumosi?

urme

2009-06-28T11:15:00.000-07:00

- ce faci iubito, ce porti acum?
- azi port doar urma atingerilor tale!

sentimental mood

2009-06-28T10:48:00.000-07:00

si totusi, e ceva in aer.
e o aroma nelinistita de ploaie de iunie, ca o muzica senzuala si invaluitoare, precum bratele unei meduze. stropi mici aluneca pe paharul aburit de campari cu gheata, in timp ce unde racoroase si parfumate patrund pe geamul deschis aducandu-mi fiori pe piele.
e o atmosfera de inceput de lucruri si de viata, o simt cum ma apasa placut si insistent ca niste buze senzuale si patimase, greu de delimitat cand se schimba intre delicat si animalic.
simt cum aceasta neliniste albastruie ca o fisura ce ne lasa sa privim spre inceputuri imi adie in suvitele parului si imi aduce in nari parfum de frunze si flori, pe care il respir cu voluptate.

ganduri de sfarsit de iunie

2009-06-27T00:57:00.000-07:00

sorbeam un frappe la terasa, citeam si ascultam Michael Jackson pe fundal, cand dintr-o data mi-am dat seama ca zilele acestea, nu stiu de ce, ma gandisem ca va muri. gand ignorat, caruia ii dau valoare de premonitie acum.

in jur e o explozie teribila de Cristine, o generatie de Cristine, la petreceri sunt canapele intregi de Cristine. multe din ele sunt iubite ale prietenilor mei si, mai toate enervante. aproape ca ma gandesc cand vad una noua: precis o cheama Cristina!

sunt o multime de orase romanesti pe care nu le-am vizitat sau prin care doar am trecut. de exemplu Targoviste. m-am gandit sa merg in ele, pe rand, sa ma plimb si sa ma asez la terase no name. eventual sa dau si o raita la magazinul central, cu nume sugestiv gen ''victoria''

vara s-a strecurat pe nesimtite si nu-mi pot da seama unde e parfumul teilor. s-a evaporat si nu stiu cand. poate acum cinci sau sase zile, se poate stabili exact? ramane sa astept tuberozele, sa vina cu parfumul sufletului meu.
si dupa masa o sa plec la Targoviste.

thinking of...

2009-06-26T13:00:00.000-07:00

nightmares on wax, thinking of omara

speranta

2009-06-26T12:16:00.000-07:00

daca as sti cum se face asta, as face-o
sa pot opri inceputul pe loc... l-as opri
as interzice clipelor la poarta visarii
sa treaca grabite in lumea de dincolo

as lipi bucatile de spatiu si timp
as pune lumina dulce si blanda peste fisuri
as adauga vraja puterii mele
as fura cheia magica si as fugi

dar nu stiu sa fac lucrurile cum trebuie
si stau ascultand tacerea ploii pe note joase
privesc minunea cerurilor in roz si violet
si ratacesc prin versul lui Nichita

am vrut sa iert, dar nu mi-a iesit bine
pentru ca m-as intoarce sa opresc clipele
sa incui poarta cu cheia si sa o arunc in ocean
ferita de speranta vreunui naufragiu

maine voi citi Minulescu
are mai multa legatura cu marea
sau oceanul...

dupa 30 de ani

2009-06-19T00:00:00.000-07:00

- sunteti casatoriti de 30 de ani, care este secretul succesului unei legaturi matrimoniale longevive?
- amandoi scoatem pasta de dinti apasand tubul dinspre partea de jos.

inceputul

2009-06-14T12:23:00.000-07:00

asa mirosea atunci, a salcami.
era prea devreme pentru mine si ascundeam asta cu maiestrie. nu ar fi zis nimeni ca sunt doar o fetita care de-abia parasise papusile.
era furtuna cand am devenit hotarata sa strig intregii lumi ceea ce simt.
''simt'', ce necuprins salbatic! intrebari ca fulgere albastre si reci ma strabateau in interiorul corpului inca mic. in jur era o lume imensa, pe care nu o intelegeam, si eu eram prea mica pe langa ea.
tin bine minte ca ploua zdravan si ca era iunie. m-am urcat pe bicicleta si am pedalat cu putere. stropi mari si reci imi biciuiau fata nealterata de raul ce avea sa vina.
imi amintesc ca eram coplesita. mai tarziua, lacrimile erau una cu ploaia si mirosea tare a salcami si a asfalt ud . ai mei dormeau de dupa amiaza, si eu am profitat de asta ca sa plang in voie. cred ca aveam parul incurcat si ochii foarte speriati.
si acum, uneori cand sunt trista, genele mi se incalcesc exact ca atunci...

imperiul dorintelor

2009-06-13T01:10:00.000-07:00

am citit undeva ca fericirea consta in principal in felul in care ne managiuim asteptarile. la o prima privire mi s-a parut pertinent. pana la urma e ca in multinationala in care lucrez unde totul se invarteste in jurul notiunii de forecast si target. forecastul atinge intotdeauna targetul si se realizeaza, cu conditia sa fie usurel si nu prea indraznet.
de aceea cred ca nu pot fi intru totul de acord cu cel care a lansat fraza cu fericirea. din mai multe motive.
in primul rand pentru ca vorbim de o zona umana, nemasurabila, iesita din perimetrul calculelor si teoriilor economice.
in al doilea rand pentru ca, daca la o adica ne putem programa propria viata, va fi greu sa o facem cu a altora. si ei intotdeauna vin si ne strica planurile.
si pentru ca necesita un control perfect si poate multi dintre noi nu il au si nici nu doresc sa-l obtina.
dar in special pentru ca nu gasesc raspuns la intrebarea: ce mai suntem atunci? traim sau facem calcule avand mereu grija sa nu iesim din ele?
cred ca trebuie sa mai si gresim din cand in cand, sa rupem linia pe care ne indreptam spre o fericire comoda. sa privim si mai indraznet, mai sus, mai departe. sa ne lasam tentati, sa visam, sa ne trezim si sa ne dam cu capul, dar mai ales sa avem curaj. dorintele noastre sunt vii si au viata proprie si noi, vii prin ele.
acum, lumea din afirmatia respectiva mi se pare lipsita de imaginatie si de o lasitate trista. gestiunea perfecta a dorintelor nu exista. poate ca reusim sa ne fixam asteptarile, dar neasteptarile au intotdeauna mai mult farmec.

Venetia mea

2009-06-12T11:54:00.000-07:00

ce au ei si noi nu avem?
ei au cladiri simple, noi nu.
ei au geamuri si obloane de lemn, noi termopane multe, de un gust indoielnic.
ei au flori la toate balconasele, noi nu.
ei au o unitate arhitectonica, noi nici pe departe.
orice zid al lor scorojit si darapanat arata romantic, pe cand la noi iti inspira lipsa de gust, depresie si saracie.
ei stiu, pe cand noi nu stim sau aflam prea tarziu, cand raul deja e produs.
si mai e ceva: ei o iau usor. se relaxeaza, se distreaza, sunt senini. caci au descoperit ceva si mai simplu: stiu cum sa traiasca.

... sau perfectiunea tristetii

2009-06-10T04:31:00.000-07:00

Thomas Newman, Any other name

by saying nothing

2009-05-15T05:15:00.000-07:00

Nouvelle Vague, In a manner of speaking

mai departe

2009-05-15T05:05:00.000-07:00

uneori ma trezesc cu un cuvant obsedant in minte
nu sunt in stare sa il transpun ca lumea si ramane
zile intregi fix inclestat pe zona constiintei mele
pe care o sufoca cu nelinistitoare sensuri

alteori cuvinte multe imi ingheata pe buze
blocate absurd in fata intinsului imaculat
incuiate cu o cheie magica, fara scapare
pedepsite sa zaca cuminti sau rele, inauntru.

cel mai des vreau sa spun dar spusul ramane
de un sens incapatanat, ascuns sagalnic undeva
in spatele cuvintelor ce-mi par sarace, brutale
par sa-si bata joc de mine si-atunci sunt trista

cateodata prin minte imi curg suvoaie dense
idei minunate ingemanate in cuvinte ce curg lin
dar raman inca o data captive, caci nu am pix
si momentul acela nu se mai intoarce niciodata

a doua zi reiau una din variantele de mai sus

ce vor femeile

2009-04-26T11:56:00.000-07:00

ana spunea: am nevoie sa fiu admirata, sa existe in jurul meu mereu cativa care sa se lupte pentru gratiile mele...asta ma tine!
laura spunea: am nevoie sa fiu ''cea mai'', sa am dreptate, sa ies in evidenta prin fizic sau spirit, admiratia altora....asta ma tine!
camelia spunea : am nevoie sa-mi stiu mintea provocata, sa joc jocuri si sa rezolv puzzle-uri complicate...asta ma tine!

cand vine vorba despre mine, imi amintesc ce i-am raspuns joi seara unui baiat de o intelgenta cu mult peste medie, pe care-l cunosteam doar de cinci minute.
''ce iti place mai mult?'' - a spus el
''sa vorbesc despre ce am facut'' - am spus eu
mi-am dat seama ca trebuia sa fie un raspuns scurt!

imprimeu gri

2009-04-09T14:09:00.000-07:00

la semafor la unirii tresaream vag de dor
alaturi erai tu sa-mi simti tresarirea
pe geamul masinii tale cerul parea violet
si brusc ne intorceam ochi in ochi amandoi
intr-o mirare nenascuta, ghicita pe loc

in goana spre predeal radeam nebuneste
brusc ma-apucau melancolii subtile, ma stii
ca nu am o stare de spirit constanta
si tot goneam cu cerul albastru deasupra
cu stelele argintii apasandu-ne pe crestet

intersectia aceea rece si surasul trist
din ziua in care m-ai lasat intr-o gara
si doar stii ca imi e frica de gari...
cu niste raze de soare ratacite pe frunte
provenite dintr-o toamna intarziata absurd

amintiri suspendate in surasuri amare
ce se citeste oare in imprimeul lor gri?
ca te iubeam poate intr-un fel al meu
nerecostituit vreodata, copilaresc si haotic
si de atunci garile imi par si mai triste

centrul, camus, bukowski sau chestia

2009-03-29T03:10:00.000-07:00

toate astea intr-un singur weekend, poate ca e prea mult. aproape ca nu pot stabili o punte intre ele.
de regula totul incepe cu mic dejun, de data asta la chocolat, in centrul vechi. un mic dejun romanesc sau frantuzesc, ambele bune si copioase, le recomand cu caldura. pentru un pret de 200 mii al celui frantuzesc am primit tartine cu felurite dulceturi, un croissant pufos, iaurt, fructe proaspete si cafea. am ras putin, am povestit cu prietenele, ne-am intepat intre noi usor, ca in joaca, ne-am servit morala de rigoare si iar am ras. ironia, cateodata o scapare fericita.
am continuat cu plimbari nesfarsite pe pavajul prafuit, printre cladirile invechite de istorie ale bucurestiului. magazinase pe ici si colo, intesate cu haine si bijuuri pe stilul hippy, barulete intime, cum nu prea abunda la noi. pierd vremea intr-un anticariat. miroase a vechi, printre carti ingalbenite si prafuite, oglinzi stil stirbite pe alocuri si candelabre de arama. chiar si afara miroase a vechi, imi plac stradutele astea, dar ma instristeaza mizeria. e un miros nedefinit, nu pot inca stabili un miros bucurestiului, de prea multe ori ma incurca poluarea.
imi place mai ales strada smardan, are un aer ceva mai vesel si rebel. chiar si lumea parca e selectata asa.
ziua se incheie cu ''neintelegerea'' lui camus pusa in scena la national. mesajele lui sunt rascolitoare, ca intotdeauna. dintr-o data simt o dispozitie spre plans, dar, curios, nu ma intristez de-adevaratelea.
continui cu bukowski, ma afund in el si nu mai ies. ''cea mai frumoasa fata din oras si alte povestiri'' ma prinde intr-un fel de labirint incalcit atat de tare, ca restabilesc cu greu contactul cu mine si cu lumea din jur. nu am lasat cartea din mana pana la final. cand ies din labirint, constat ca imi este rau, casa se invarteste cu mine si inauntru in stomac e o chestie care se revolta. ''chestia'' e un cuvant des folosit de scriitorii americani: am observat asta la salinger, la bukowski. imi place efectul frazelor cand apare ''chestia'', se umple asa de o nota de indiferenta goala si rece si totusi ma tulbura. ma simt risipita si rascolita, povestioarele au fost scurte, dar fiecare cu un efect de lovitura in stomac de cred ca m-am strans toata. ''chestia'' e ca in ultima vreme pun mana numai pe carti care mi se incrusteaza in constiinta. poate ca asa si trebuie sa fie o carte.
dificultatea vine acum, cand trebuie sa aleg eticheta acestui post. culmea e ca se potrivesc toate: carti, inside, vise, metamorfoze. i-as zice ''chestia'', dar e prea de tot. asa ca o sa aleg la intamplare.

pe urmele eroinei din Panza de paianjen

2009-03-22T04:01:00.000-07:00

imi amintesc cum adolscenta fiind cadeam intr-o reverie delicioasa, ulterior denumita romantico-desueta, ma asezam pe un fotoliu umbrit de frunze racoroase si savuram lecturi ca Lorelai si Panza de paianjen. imi amintesc cum ma absorbea istorioara de amor dureros de intens dintre Diana Slavu si Petre Barbu, poveste cu mestesug cusuta de Cella Serghi intr-o atmosfera marina captivanta, incarcata de un romantism usor desuet, as spune acum.
asa ca am pornit sambata spre Balcic, pe urmele eroinei principale.
prima oprire deviata din tabloul interbelic a fost la Irish-ul din Constanta pentru micul dejun. cafea proaspata, un croissant preparat cum trebuie si marea frematand dupa geam, chemandu-ne ochii intr-acolo... era un inceput perfect.
am trecut repede in Bulgaria si am gonit spre destinatie. sunt vreo 70 km, asa ca am ajuns in scurt timp. am cotit dupa indicator si ne-am trezit pe niste stradute extrem de intortocheate si pline de gropi, aproape ca nu imi venea sa cred ca duc spre locul acela stabilit in mintea mea precum usor magic, nicidecum atat de saracacios. in loc de romantism am simtit o usoara revolta in stomac la coborarea abrupta si la slalomul printre gropi. am coborat o panta si dupa un colt s-a ivit surprinzator balcicul arid, stancos, abrupt, ce ma fascinase candva cu povestile lui, inca prezente in mintea mea. casute marunte, inghesuite, aproape atingandu-se intre ele se imprastiau pe coastele lui albe. jos strada se termina cu un soc brusc, intr-o retea de zeci de stradute, alunecand parca direct in mare. de o parte si de alta cladiri vechi, paraginite, neingrijite, ici colo santiere sau constructii noi, totul fiind un mix teribil intre vechi si modern alunecand frecvent spre o usoara lipsa de gust.
ma asteptasem la altceva, cu siguranta. intelegeam, pentru a suta oara, ce inseamna lipsa de bani.
in sfarsit, am cautat castelul reginei Maria. ne aflam intr-un fel de centru al orasului, pentru ca erau hoteluri si cladiri ceva mai rasarite, cand am zarit faleza serpuitoare. ne-am gandit ca suntem aproape, dar de unde! drumul de masina se infunda. la fel s-a intamplat inca vreo 20 de minute. am cautat un indicator, dar nu erau. am gasit pana la urma castelul intamplator, era mult mai mic decat in imaginatia mea... am dat o raita, strabatuta de un o unda de romantism provocata de amintirea unor senzatii simtite demult, poate de vantul sarat ce imi batea in par, poate de imaginatia imbelsugata care ma chinuie din cand in cand.
si totusi o emotie a inceput sa ma intepe intr-o zona vaga, ca o durere cunoscuta de care fac abstractie zilnic ca de o racea usoara.
dar aici sunt eu, in visele si in proiectiile mele! cele construite in adolescenta, in trairile intuite de mica, intrecute de relatitate, insutite in dezamagiri si totusi incapatanat de multiplicate in sperante. azi sunt pe tarmul visat, pe pamantul iubirii, vantul imi bate rebel in par si pasii nehotarati mi se incurca prin nisip...
am incheiat ziua in cap kaliakra, la un restaurant specializat in gatitul de scoici proaspete, privind marea la o aruncatura de bat si soarele care se pregatea sa se retraga dupa perdeaua ei albastru inchis. am mancat scoici delicioase preparate in diverse feluri si am baut un vin alb pe care nu ma pricep sa il descriu, dar judecand dupa pret si dupa euforia aproape palpabila ce plutea in zarea violet de seara de primavara pe mare, dupa extazul narativ si explozia de sinceritate absoluta impurpurata cu o roseata sfioasa in obraji, era cu siguranta de calitate. asa ca am gasit de cuviinta sa inchei ziua acestui balcic cu o marturisire dureroasa si veche, sau poate noua, a mea sau poate a tuturor, dintotdeauna dar niciodata rostita.
ce poate fi mai romantic de atat?

curcubeu

2009-03-20T07:48:00.000-07:00

cand privesc cerul, simt cum ma dizolv cu tot cu ganduri, apasari si temeri. respir, evadez, visez. sunt obsedata de cer si de nori. ador miracolele lui, precum acest curcubeu pitit dupa un copac singuratic.

trei fete, trei bruschette, trei umbrele

2009-02-09T09:37:00.000-08:00

aseara am iesit cu dragele mele prietene anne si laura sa mancam la chinezesc. aveam in plan templul soarelui, pentru ca e cel mai ok dupa parerea unuia din cei mai buni actori in viata:) si, chiar daca inauntru arata cam kitch, stiam ca se mananca bine.
pe drum ne-a trasnit insa ideea sa schimbam cu ceva mai deosebit, mai cool si, gratie lui vali, expert in al mancarurilor si locurilor de gen, ne-am amintit de il gambero rosso. search rapid pe google, gasit adresa, schimbat directia. noroc cu blackberry-ul annei. deja schimbarea de plan ne schimba dispozitia :)
si avea sa fie, o afirm cu certitudine, seara de care aveam nevoie... pe care o asteptam de mult si pe care niciuna dintre noi trei nu o vom uita usor.
deci sa incepem cu italianul, cred patronul casei sau cam asa ceva, extrem de dragut si relaxat, care ne-a primit intr-o explozie sincera de bucurie latina, calda, relaxata, neformala. era atat de haios ca ne-am inveselit pe loc. interiorul era si el tot cald, atmosfera era de casa, intima, culorile erau placute si detaliile atent lucrate, concurand la o senzatie de liniste si confort. mobilier impecabil, mult lemn, carti pe rafturi, perdele cafenii. incepeam sa ma simt ca in vacanta, si data fiind atitudinea, ca intr-o vacanta afara.
au venit bruschette din partea casei. am comandat mancarea. apoi a mai venit niste branzica din partea casei si maslinutze verzi delicioase. dupa aia a venit vinul, rose, foarte bun si din punctul asta lucrurile s-au imbunatatit si mai mult. nu stiu ce vin a fost, ca vinul e de obicei task-ul ex-corsicanei laura. dar am simtit toate trei ca devine o seara speciala, toate grijile si greutatile s-au evaporat usor undeva in lumina discreta, vinul curgea de minune, noi eram imbujorate, muzica placuta, in surdina. ce mai, vacanta duminica in floreasca, de ce nu?
de aici insa a urmat contributia noastra personala. sau a vinului? sau nu ne mai dadeam seama...ca am inceput sa radem din orice. am ras de fitzosii de alaturi, de noi insene pe rand, de situatiile absurde, dramele incredibile, gen povesti SF din vietile noastre. am povestit fiecare ce ni s-a mai intamplat in utimele cateva ore trecute de la ultimul update. telefonul uneia ''bipaia''de sms-uri, un nou amuzament, de gen masculin. ia hai sa incercam varianta facutul pe proasta, ca femeile destepte nu mai sunt la moda. nu pe genul filozofico-erudit cum suntem obisnuite, ci pe genul usor tamp ''da, ai dreptate, dar cata dreptate poti sa ai!''
si am izbucnit toate in ras, dar un ras nebun. ceilalti clienti trageau cu ochiul la noi. tipul cu sms-urile dadea replici inteligente, pacat. ''exagerare progresiva'' si alte minuni din astea... cand ma trezesc ca imi iese involuntar pe gura :''dar eu citesc o carte pe zi, nu pot asa, inteligenta ma tradeaza''... si am ras teribil, in hohote, ca in scoala generala cand ma scoteau afara profesorii de la ore.
si toata seara am continuat sa debitatam prostioare narcisisto-feministe in atmosfera parca de sarbatoare.

mancarea fost delicioasa. eu am luat paste cu fructe de mare, fetele au luat vita si peste. la sfarsit ni s-au servit in pahare reci digesive uleioase, din partea casei. dupa aia ne-au adus niste trufe si nu s-a terminat aici. ne-au mai adus si o farurioara cu bomboane si ne-au intrebat daca mai vrem trufe. nu, multumim, nu suntem obisnuite cu asemenea tratament, nu la noi in tara - era sa le zicem :)
nu e nevoie sa mai mentionez ca italianul se intretinea cu noi atat de familiar si atipic pentru restaurantele de la noi ca nu mai stiam ce sa credem, mai exact in ce tara ne credem. la un moment dat insa - si asta a fost punctul culminant - il zarim trecand discret pe langa noi cu trei umbrele in mana. laura ne sopteste : deci nu se poate... tipul are trei umbrele, or fi pentru noi? trei bruschete, trei branzici, trei limoncello, trei umbrele ...e prea de tot! si iar am ras, si mai tare, cu pofta, un ras plin si curat, o relaxare totala, de vacanta, fireasca, de care imi era foarte dor.
suntem usor euforice, deci merge un drink si o batzaiala scurta in lime sau in jack's, a propus anne. pacat de dispozitie sa o risipim, nu? si fara baieti azi!
am platit si dat sa ne ridicam cand apare italianul cu umbrelele in mana. zambind larg ne spune ca are un mic dar pentru noi, in semn de recunostinta ca i-am calcat pragul. noi radeam si ne-am oprit din ras, nu ne venea sa credem. frumos, din nou o spun: atipic, naturalal, altfel. i-am multumit din inima si l-am asigurat ca il vom mai calca si altadata. tipul a reusit, cel putin din punctul meu de vedere. ma voi intoarce, si prietenele mele la fel, si vom spune si altora.
o seara perfecta. am spus cu voce tare in masina, ca la un oscar imaginar: ''ii multumesc lui valentin pentru locul asta, pentru aceasta seara. si destinului ca mi-a dat niste prietene minunate, superbe, inteligente si funny''.

Particulele elementare, Michel Houellebecq

2009-02-08T08:31:00.000-08:00

odata cu lectura Particulelor Elementare a lui Houellebecq mi-a incoltit in minte intrebarea : spre ce ne indreptam? chiar am ajuns in epoca in care un centimetru cub vindeca zeci de sentimente? daca le luam pe toate pe rand, se pare ca previziunile sumbre se indeplinesc :
- materialismul in cea mai pura stare a pus gheara pe societatea asta, in care banul e ridicat la nivel de ''valoare'' universala, goana dupa imbogatire (despre care am mai vorbit aici) sugruma, distruge vieti, le transforma radical
- degradarea institutiei casatoriei, a relatiilor familiale e absolut evidenta, numarul divorturilor il intrece pe cel al casatoriilor, care si asa au ajuns niste conventii tolerate uneori de dragul traditiei dar de cele mai multe ori pentru varii interese, ale caror efecte sordide de azi se pot observa in copiii cu probleme de maine
- eliminarea diferentelor de varsta, gratie progreselor stiintei : doamnele noaste siliconate, colagenate, impachetate, cu cate o coasta-doua scoase pentru suplete, domnii care vor sa para din ce in ce mai tineri si-si intind si ei pielea cot la cot cu dansele, se indoapa cu antidepresive si cu viagra, accesorizandu-si tineretea si cu cate o masina de lux... ah, barbatii sunt neschimbati si absolut previzibili: se bat ca prostii intre ei toata viata pentru ''victorie'', exact ca pe vremuri in razboaie! nu s-a schimbat decat decorul
- lipsa de sentimente, libertatea sexuala deplina, gratie unei adevarate industrii a sexului, mai greu poti sa traiesti in secolul asta si sa ramai alaturi de un singur partener toata viata, din moment ce oferta sexuala e atat de imbelusgata, posibilitatile se multiplica, placerile se diversifica, stimulii te agreseaza, iti invadeaza creierul plantand curiozitatea... pe scurt concursul nu se mai inchide niciodata, nicidecum in momentul in care rostesti un DA!

ce mai ramane? cateva momente de deprimare, accese de tristete, crize scurte de personalitate care te fac sa-ti reprimi subit un plans niciodata permis. dar pentru astea exita leacuri, acele patratele minunate, acei centimetri patrati de elemente chimice... si vizite cat mai multe la ''psi''. ca deh, psihanaliza e meseria prezentul si viitorlui, atat cat va mai fi.
aici am vrut, aici am ajuns, asta e lumea minunata la care am dorit sa ajungem, iata! ne mai deranjeaza din cand in cand pe cate unii niste perimate sisteme de valori, in rest, daca s-ar putea sa devina totul o orgie universala ce bine ar fi! de remuscarile de mai incolo se ocupa terapeutul personal!
o carte deprimanta, imi traseaza intrebari in directii haotice in minte, ce-si gasesc raspunsuri amare si triste. senzatie de pustiu. spre ce ne indreptam oare?

jazz mood

2009-02-04T00:06:00.000-08:00

ador acid jazz-ul. visez cum intru in casa mea mobilata minimalist, in cafeniu si rosu, zen, lumina difuza, aprind lumanari parfumate cu mosc si canabis, pun discul cu saint germain si simt cum ma arde in piept voluptatea fiecarui acord in parte...
melodia asta e sexy, de o senzualitate care doare

saint germain, sure thing

sunset

2009-01-27T01:20:00.000-08:00

mi-e dor de un apus de soare zugravit pe margini de cer in nuante de rosu si galben.
si de dimineti curate, clare, albastre, respirate in nari cu vant sarat, cu mainile pe paharul rece de cafea cu lapte de care s-au lipit fire argintii de nisip

sunset at cafe del mar

coffee with him

2009-01-22T11:28:00.000-08:00

pana acum am fost obisnuita sa aman momente, lucruri. doar in vise nu m-am retinut, aici e teritoriul in care sunt experta, in lipsa vreunei alegeri. ma pricep sa visez perfect, dupa aia ma tarasc amortita de durerile cu care ma trezesc din vis si incerc sa le fac uitate peste zi.
azi am baut o cafea cu el. in timpul asta, ma intrebam daca observa cumva tremurul mainilor mele, felul crispat in care sorb cafeaua, ticurile nervoase pe care poate mi le stie bine, de a-mi aranja suvite de par aiurea. sau daca are vreo idee ca temperatura mi-a urcat brusc. dar las lucrurile sa fie asa, necosmetizate. nu vreau sa par in vreun fel. nu vreau sa ma retin, sa aman, sa fiu corecta sau politicoasa. daca asta inseamna sa fiu eu insami, atunci are in fata o fata cu febra, cu mainile tremurande, cu ideile ratacite si complet fastacita.
nu am nici o explicatie logica pentru nimic din ce ii spun sau simt. dar el cred ca imi intelege lipsa de logica si imi iarta ca nu sunt cursiva, elocventa sau rationala. asa ca spun... si in urma se prabusesc ani: doar el a fost, tot timpul. mereu. sa intelegem incet vesnicia.
cand ii cuprind chipul cu privirea, o caldura se raspandeste incet inauntrul meu si intru intr-un fel de transa erotica. asa trebuie sa fie, stiu. e cald, ii caut ochii cu razele alea verzi, le intalnesc cu ochii mei si stiu ca in punctul acela el vede inauntru cum ies torente din mine. sangele imi zvacneste cu batai nervoase in vene si mi s-a facut foarte sete. imi este rau, peretii parca vin catre mine, parca ma sufoc. bratele lui ma cheama sagalnic. oare se aude cum imi bate inima? eu ii aud bataile navalnice in piept si ma infricoseaza, dar ma si linisteste: sunt vie.
sunt vie si inima imi bate navalanic.

totul e de vanzare?

2009-01-16T06:24:00.000-08:00

deseori m-am intrebat cat si pana unde conteaza banii. oare cum ma pozitionez eu fata de ei? daca conteaza, de ce nu ma straduiesc dicolo de principii, de compromisuri si poate chiar de demnitate spre a obtine cat mai multi? si daca nu conteaza, de ce nu pot afirma cu siguranta ca nu am nevoie de ei? sau, si mai grav, de ce atunci cand nu ii am imi este rau? paradoxal, pot enumera in acelasi timp si avantaje si dezavantaje ale ambelor abordari pro si contra. de exemplu, in orice spital se vede valoarea lor imensa, ce diferentiaza ''tratamentul'' uman (si cel medicamentos, pana la urma). e unul din cazurile in care lipsa banilor ma intriga, revolta si intristeaza enorm.

sa revenim la scara valorilor sociale actuale, dupa care nu ma pot considera nici pe departe realizata: nu stau la vila, nu ma plimb in masina de fitza, nu imi etalez vreun ceas de mii de euro si nici nu-mi fac cumparaturile la paris sau milano. fara sa fiu naiva sau nesocotita, ma declar chiar non-materialista, pentru mine banii nefiind scop in sine, ci doar mijlocul (produs tot de mine) de care ma ajut ca sa traiesc, sa-mi acopar necesitati de baza si sa-mi ofer placeri sau bucurii, precum educatie, un pic de confort, o carte buna, un fard de calitate, un film, o plimbare, o calatorie in strainatate. atata timp cat toate acestea se exprima in bani nu am incotro, ii introduc in viata mea, vorbesc despre ei. e pura vanzare cumparare, conventie sociala.

ce se intampla in zilele noastre insa e departe de conceptul ban-mijloc de existenta. unii vad imbogatirea ca unic scop al vietii. altii s-ar vinde pe ei insisi pentru bani sau putere. unii oameni, femei dar si barbati isi cedeaza la schimb trupul, sufletul si libertatea pe avantaje materiale sau se agata de casnicii ''rentabile financiar'' - categoria asta imi provoaca greata. altii s-ar arunca in proiecte imposibile, ar munci zi si noapte pana la epuizare fizica si psihica pentru avansari sau diverse avantaje. unii s-ar preta la specula, minciuni sau inselaciuni de joasa speta pentru a ajunge ''respecabili'' oameni de afaceri, altii pierd pur si simplu controlul si nu se mai pot opri, transformandu-se radical sub influenta banului, devenind niste bestii fara suflet. altii declara vehement ca niciodata nu ar face-o, dar ajung sa o faca magistral.

intrebarea daca ''totul e de vanzare'' isi are raspunsuri diferite de la persoane diferite, nu exista vreo judecata general aplicabila, ci depinde de fiecare cum intelege si alege sa traiasca si cu ce pret. fiecare isi are si stie propria limita, de genul ''cat tii la betie'', aceasta se autotraseaza venind din educatie, principii, mediu, dar si din structura cu care te-a lasat natura.
cred ca limita aceea este totul, cred ca ea trebuie sa ne ghideze, sa ne ajute sa ne pastram demnitatea si, foarte important, sa nu vindem cumva si lucrul cel mai pretios : libertatea.
in ce ma priveste am incredere in ea si o simt binedefinita, ca o limita fizica ce ma tine in echilibru in valtoarea acestor timpuri zbuciumate.

ultima noapte

2009-01-12T10:58:00.000-08:00

sa nu ma impotrivesc vietii, sa o las sa curga lin, asta a fost gandul care mi-a trecut prin cap in noaptea de revelion.
in piateta din care incolteau palmieri inalti, printre flacari si artificii, in zgomotul nebun de goarne asurzitoare, in euforia care plutea fizic in aer am numarat clipele premergatoare miezului noptii. cuprinsa de o veselie stranie am ras, m-am imbratisat cu oameni pe care nu aveam sa-i mai vad vreodata si am sorbit din valuri spumoase de sampanie. am dansat si am privit cerul care parea nelinistit si ireal.

totul mi s-a parut altfel, bucuria parea una noua, necunoscuta.
sa fac si sa nu ma mai gandesc atat...sa le regret doar pe cele nefacute si sa nu imi para rau dupa cele facute. sa imi las pasii sa alunece catre locurile in care ma porta visele, caci sigur e calea buna. sa ma incred in visele mele, sa citesc semnele lor. sa am incredere. sa spun cu voce tare tot ce imi era teama sa rostesc.
sa zambesc...pe marea cea mai frumoasa poate ca nu am navigat inca.

poveste in alb-negru

2008-12-21T09:06:00.000-08:00

in seara asta vreau sa se termine totul. as vrea sa fiu descoperita, asa ca las semne.
el coboara scarile cu pasi tristi si greoi, amanand parca momentul. imi arunca o privirea grea, foarte sticloasa si glasul lui are un tremur bolnav: stiu totul. gata. pentru a nu ne incrucisa privirile, clipesc prelung si imi musc buza de jos, pregatita de pararea loviturii. dar imi spune neasteptat: o sa te iert, nu am cum trai fara tine pe lumea asta.

intorsatura ciudata, ma pregatisem de conflict incheiat in strangerea bagajelor, dar iata ca ma trezesc eu atacata de neprevazut si ma pomenesc mintind: nu e cum crezi tu, iti voi explica: aceea nu e o scrisoare, stiu, o sa zici ca sunt nebuna, dar am nevoie sa imi imaginez lucruri...sunt incercari literare, sau aberatii ale mintii mele, cum vrei sa le spui...am nevoie sa inventez pentru ca realitatea nu-mi e suficienta. sunt bolnava, iti marturisesc.

nu stiu cum de spun toate astea, asa usor , de parca ar fi fost adevarul. (hm, zambesc amar, de parca adevarul e usor de exprimat.)
nu stiu si nu inteleg, dar s-a dus planul meu maret pentru care facusem atatea pregatiri, doar-doar voi fi eliberata. parca mi se joaca o festa, asa ma simt: nu asteptam iertarea, dar am primit-o neconditionat.
iar ea m-a impins din nou spre minciuna, mai mult ca oricand, ca orice. nu e ciudat?!

fashionismul

2008-12-12T12:27:00.000-08:00

m-am intrebat intotdeauna de unde vine moda. cine si ce anume o dicteaza: vin 3-4 indivizi cu nume sonore si stabilesc pur si simplu ca anul asta se poarta galbenul sau croielile stramte? e clar ca undeva la nivelul celor mai inalti, celebri si avizati creatori de moda exista un fel de consens ce propulseaza tendintele unui sezon, dupa care in scurt timp ajungem sa ne orientam cu totii. cum se stabileste consensul si bazat pe ce fel de studii - nu as putea sa spun, dar cu siguranta sunt unele la mijloc. moda si ea ma ajuta insa sa ma descopar. lasand la o parte ca uneori sunt suficient de snoaba ca sa o accept pana si in tendintele ei cele mai extravagante fara neaparat sa o inteleg, trebuie sa recunosc ca ea ma ajuta sa ma dezvolt si sa ma inteleg ca femeie, in mijlocul unei societati moderne, nelinistite si intr-o permanenta schimbare. de-a lungul timpului m-am lasat convinsa de pantalonul pana, de cel evazat, de parul cret sau drept, de fusta scurta sub fund sau pana la genunchi. si partea fun (in care de regula ma autoironizez) vine din nou, odata cu intrebarea : sunt sau nu snoaba? daca maine casa dior spune ca buzele albe sunt trendy, ajung sa mi-o insusesc sau nu?! raspunsul e simplu: schimbarile vor avea mereu succes, pentru ca oamenilor nu le place sa stea pe loc, dar trebuie mereu sa tinem cont de ce ne avantajeaza. trebuie sa ne privim in oglinda si sa se reflecte armonie si multumire. vorba aceea: sa se speculeze la maxim moda, primesc… dar sa avem grija si cu ce ne sta bine!